Vorbim Discuţii

Hebe's Shop

2009-03-01T15:12:00.000-08:00

Hebe’s Shop

Vă rog citiţi cu atenţie următoarele indicaţii privind felul în care se fac comenziile!!!

Cum vedem un produs: da-ţi click pe imaginea miniaturală a produsului care vă interesează. Se va deschide imaginea completă a produsului şi cateva informaţii. Când doriţi să vă întoarceţi la pagina iniţială, folosiţi opţiunea de ″back″ a browserului.

Ce înseamnă toate informaţiile: ceea ce e scris cu font mare este numele produsului. Sub veţi găsi informaţii legate de multiplicarea produsului, culorile disponibile şi preţul.

Cum comandăm un produs multiplicabil: lasaţi un comment pe pagina aceasta cu numele produsului şi adresa dvs. de e-mail. Veţi fi cotactat în cel mult trei zile pentru alte informaţii. Comanda nu este valida dacă nu răspundeţi în decurs de trei zile de la primirea e-mailului de confirmare.

Cum comandăm un produs nemultiplicabil: verificaţi comment-urile lăsate anterior pentru a vă asigura că produsul nu a fost deja comandat. După ce sunteţi siguri că produsul nu a mai fost comandat, lăsaţi un comment cu numele lui şi adresa dumneavoastră de e-mail şi urmaţi procedura explicată anterior.

Puteţi să ajutaţi la dezvoltarea shop-ului spunând şi prietenilor despre acest blog. Va mulţumesc!

· Cercei

· Medalioane

· Seturi

· Brăţări

· Breloguri

Să ne dăm filozofi

2009-02-24T10:37:00.000-08:00

Marele filozof contemporan, Charlie Harper (Two and a half men, sezonul doi) a spus cea mai profundă, adevărată şi înţeleaptă replică de la ″E metafizic să trăieşti empiric″ încoace. Şi anume:″ Dragostea nu e oarbă, e doar retardată:″. V-om încerca să demonstrăm acest lucru prezentând câteva situaţii pe care le cunosc personal.

Situaţia 1: El îi spune ei că a făcut o promisiune celui mai bun prieten ca în ziua în care cel mai bun prieten se întoarce din armată, vor merge la pescuit, vor lua o prostituată şi-şi vor face de cap. Ea nu concepe aşa ceva. El nu concepe să nu-şi ţină o promisiune. Ea se supără şi nu mai deschide subiectul niciodată. Îi trebuie 8 luni să-şi dea seama că tipul e un ticălos.

Situaţia 2: El locuieşte departe de ea dar ţin legătura zilnic. Ea are mulţi prieteni. Când unul din prietenii ei întră pe messenger şă-i dea webcam cu el la bustul gol, ea îl ignoră total pe iubit. El nu spune nimic, are încredere în ea deşi toată lumea îi spune că tipa nu-i tocmai uşă de biserică. Dar are încredere. Când el merge la chef la o amică veche, ea face crize de gelozie şi îl învinuieşte de infidelitate.

Situaţia 3: Ea e în limbă după el. El nu prea ştie că ea există. Ea nu are curaj nici să-i zică ″salut″. Ea se târăşte în fiecare pauză două etaje ca să-l vadă pe el pe coridorul şcolii şi nici măcare nu îi vorbeşte. Chestia asta continuă câteva luni bune. Şi ea tot nu-i vorbeşte.

Situaţia 4: El e o fire dificilă, se supără uşor. După un an de zile de stat pe uscat şi vrăjit la fete fără succes o găseşte pe ea, care e frumoasă, deşteaptă şi sociabilă. Ea se împacă bine cu toţi prietenii lui, el nu prea suferă pe nimeni din anturajul ei. Ea e veselă, el e emo sub acoperire. Ea încearcă să fie o companie plăcută, să-l distreze. El, frustrate fiind, se desparte de ea după două săptămâni pentru că ea are umor şi el nu se prinde nicicum de glume.

Situaţia 5: Ea îl iubeşte mult pe el şi îi poartă copilul. El e încântat. Apare soacra, mama lui care nu o suferă pe ea. În schimbul plăţii unei facturi, el e dispus să o asculte pe maică-sa şi să se tundă, lucru care o supără pe ea. In schimbul unui apartament mai bun, el e dispus să îşi schimbe religia, lucru care iar nu o încântă pe ea. In schimbul unui venit anual din partea mamei, el e dispus să renege copilul şi să o părăsească.

Acestea fiind zise, spuse şi communicate, am demonstrat gradul de retardare al dragostei. Să trăiţi bine…sau…bine că mai trăiţi!

Fără titlu’

2009-02-24T10:33:00.000-08:00

Mi-am dat seama de o cheste foarte neplăcută zilele astea. O chestie care probabil se tot întâmplă de mult dar eu nu trăiesc printre muritori ca s-o conştientizez. O cheste care n-am cum s-o schimb.

Eram în Artcafe. Bineînţeles, toate filemele mele de groază încep aşa, dacă vă mai amintiţi de tipa care făcea origami şi eu…altă poveste, să revin. Eram în Artcafe. La o cafea. Şi o pipă. Şi va o vorbă. Şi nu ştiu cum lumea ajunge să vorbească destre vitorul meu. Asta-i introducerea, aia menită să pregătească emoţoinal desfăşurarea acţiunii. Şi după ce m-am dat seama că sunt prea leneşă ca să merg la o facultate serioasă şi prea uşor de plictisit ca să încerc ceva mai puţin solicitant, m-au luat tristeţile. Rău de tot. Dar nu asta-i problema. După ce am încetat a mai fi subiect de discuţie pentru oamenii care mă cunosc şi fascinant cobai psihologic pentru ăia care nici nu ştiau bine cum mă cheamă, s-a mai golit masa, s-a mai schimbat lumea, au început alte discuţii. Ghiciţi despre ce. Despre oamenii şi dezamăgirile pe care ni le provoacă. Minunat subiect de dezbătut într-o duminică. Cred că o să încep să merg la cursurile ălea în care spui ″Bună, sunt X şi sufăr de depresie cronică.″ şi sala răspunde solemnă ″Bine ai venit, X″. Problema era că nu eu vorbeam pentru că n-ar fi fost atât de deprimant dacă aş fi spus-o eu, vorbea amicul de lângă mine, căzut adânc în starea asta. Şi omul se descărca, îşi spunea păsul, se contrazicea, ajungea singur la concluzii..exagerez, nu chiar atât de dramatic dar oricum…Şi a încheiat frumos cu Nichita Stănescu. Nichita ar trebui să fie un cuvânt interzis în momente de depresie, ca Satan sau…Voldemort. Nu-mi vine altceva. Oricum, e mai catastrofal decât Bacovia. Pentru că-i subtil.

Şi după ce omul şi-a spus supărările lui, a ridicat ochii spre mine. Şi linişte. Aştepta. Nu ştiu ce dar aştepta. Şi după aşteptare, o expresie de dezamăgire i-a trecut peste chip şi parcă s-a deprimat şi mai rău. Atunci am înţeles că vroia să vorbesc mai departe, să-i susţin sau nu idea, să extend discuţia. Şi eu tăceam. Cu siguranţă şi-o fi zis ″ Am vorbit degeaba, nu pricepe nimic″. Dar eu am înţeles tot ce mi-a spus, toate aluziile, metaforele, concluziie. Ce era să zic? Nu poţi obiecta la sentimentele oamenilor, nu poţi ţine o dezbatere pe tema suferinţelor lor. Ar fi grosolan şi immoral să tratezi şi să cântăreşti aceste lucruri la fel cum faci cu teoriile lui Darwin. Când omul îţi spune unele chestii personale, îl asculţi, cel mult îl consolezi sau îi dai dreptate. Scurt şi detaşat. Pentru că trebuie să arăţi respect. Doar că respectful meu mi-a adus eticheta de idioată. Cu ce mă ajută asta?

M-am pus serios pe învârtit rotiţe în cap şi mi-am dat seama că am făcut chestia asta de nenumărate ori. Probabil jumătate din cunoştinţele mele cred la fel despre mine. Probabil că sunt ″tipa cu care nu se poate vorbi nimic profund″ în concepţia lor. Urâtă situaţie şi mă tot macină de atunci. Prevăd că o să-mi treacă abia săptămâna viitoare…că doar nu mă ţin mult asemenea stări. Dar până săptămâna viitoare mai e mult şi trebuie să mă ţin departe de oameni dornici de confesiuni.

Despre Căcat

2009-02-17T04:32:00.000-08:00

Ohayo, dragii mei! Nu v-am dat uitării, nu încă aşa că nu răsuflaţi liniştiţi. Blogul meu continuă în forţă, fără subiecte inspirate dar nu-i aşa de rău să mai citeşti şi căcaturi, nu-i aşa?! Eu citesc zilnic, mă obligă smintiţii de la şcoală. Dar asta-i altă treabă şi nu vreau s-o discut că poate se lasă cu artificii…Camil Petrescu?! Eliade?! Dude, ăştia mă plictisesc de moarte! Oricum, să vorbim despre căcat.

Uite, dacă îţi manifeşti supărarea/frustrarea/dezaprobarea prin ″pula mea!″, eşti vulgar. Şi eu nu sunt vulgară, nu deliberat aşa că m-am deprins cu un alt tic verbal :căcat. Căcatul spune foarte mult lucruri, mai multe decât spune pula, serios. În primul rând, toată lumea are căcat, cel puţin în toaletă aşa că nu rişti să ţi se răspundă înapoi cu răceală ″n-ai aşa ceva″, cum se întâmplă în cazul pulii dacă eşti fată şi o invoci. Eviţi şi vulgaritatea. Apoi, căcatul poate cuprinde atât de multe domenii şi poate definii atâtea sentimente:

″Ţi-ai făcut tema?″- ″Căcat…″ (Remuşcări)

″Ştiai că azi dăm teză?″- ″Căcat!″ (Enervare)

″Iar ai uitat să-mi aduci banii!″- ″Căcat…″ (Stânjeneală)

″Pretenul tău te înşeală.″- ″Căcat!!!″ (Negare)

″Mărie şi-a rupt piciorul″- ″Căcat!″ (Uimire)

″Împrumută-mi nişte bani″- ″Căcat.″ (Refuz)

″N-o să treci la biologie″- ″Căcat…″ (Resemnare)

″Îţi plac manelele?″- ″Căcat!″ (Dezgust)

″Cum ţi se pare cartea aia?″ - ″Căcat.″ (Indiferenţă)

″Aşa-i că blondul ăsta mă prinde bine?″- ″Căcat.″ (Sinceritate)

Uite doar câteva exemple de câte poţi exprima printr-un singur cuvânt, folosindu-te doar de intonaţia potrivită. Da, căcatul e bun. Şi cel mai important, folosind acest cuvânt, vei observa din partea celorlalţi o atitudine de aprobare solemnă. Da, pentru că trăim vremuri de căcat, facem parte din sisteme de căcat, interacţionăm cu oameni de căcat şi uneori, chiar şi noi suntem de căcat. Căcatul e atât de present printre noi încât s-a ajuns la surplus de căcat ce dă afară prin toate orificile posibile. Lumea-l simte, lumea îl gustă şi s-a săturat de el. E conştientă de existenţa lui. Aşa că-ţi dă dreptate. N-ai cum să nu ai dreptate când vine vorba de el. Poate de asta se şi discută atât de această materie maro-crem (în funcţie de ce mănânci).

Să analizăm geneza şi semnificaţia acestui cuvând devenit expresie. Contrar unor păreri că căcatul reprezintă abundenţă (papi bine, deci caci mult), eu cred că geneza lui are rădăcini mult mai adânci, mult mai subtile. Căcatul este ceva ce iese din tine, ceva nefolositor, urât-mirositor, de care organismul trebuie să scape pentru a-şi menţine sănătatea. Ca să nu mai amintim că în timpul actului căcării, puternici hormoni ai euforiei se eliberează în organism. Cred că subconştientul pus în faţa situaţiilor de toate zilele, sătul de societatea infectă în care ne desfăşurăm activitatea, ne treimite semnale de alarmă. Instinctual conservării. Organismul vrea să scape de toxicitatea vieţii, vrea să se purifice de toate mizeriile şi atunci ne induce o stare mai simplă, pe care să o putem înţelege cu toţii şi care in plan fizic are aceeaşi funcţie:căcarea. Această dorinţă interioară de purificare mentală se metamorfozează printr-o dorinţă fizică şi aşa apare intenţia de a numii nevoia de a te căca. De asta invocăm noi cu atâta adoare căcatul. Într-o exprimare mai poetică, mentalul te invită la closetul imoralităţii. Ha, ce bună sunt….:)

Nu credeam că o să tratez vreodată problema căcatului dar neştiute-ş căile domnului. Iniţial vroiam să vorbesc despre cum am jucat toată săptămâna trecută Sims. Dar o lăsăm pentru postul viitor.

La capătul pământului -Capitolul IV

2009-02-17T04:28:00.001-08:00

Am lăsat urgent farfuriile pe care le căram pe cea mai apropiată masă, m-am năpustit asupra unui support de şerveţele şi am dat să-l ajut pe individ să-şi cureţe hainele. Purta un tricou alb-imaculat, băgat lejer în blugii negrii şi un sacou gri, descheiat. Doar că tricoul era acum maro de la shake, blugii erau uzi leoarcă de cola iar sacoul le avea pe amândouă, plus praful de brânză care căzuse de pe păr. El s-a ridicat în picioare înjurând şi estima daunele. Abia i-am atins umărul cu un şerveţel că mi le-a şi smuls din mână şi a urlat la mine să nu-l ating. Eu arătam mai speriată decât o căprioară în bătaia piştii! Încercam să-i spun că-mi pare rău, că nu am făcut-o intenţionat, să mă scuz că nu l-am văjut…dar el blestema de se rupea cerul! Eram atât de copleşită de privirile usturătoare ale martorilor şi de injuriile de mahala pe care mi le aducea tipa de la masa lor că nu ştiam ce să fac. Aş fi vrut să-l ajut să se cureţe dar mi-era frică că de voi mai încerca o dată să mă apropiu de el, o să mă pleznească.

Doi chelnări s-au dezmeticit şi au sărit cu servete albe să-l cureţe. Nu a protestat lor, s-a lăsat ajutat blestemând în continuare. Nimeni nu băga de seamă paharele sparte aşa că m-am aplecat sfioasă să le strâng, ca să-mi mai repar greşala.

- Ai idée cât costă sacoul ăsta?!mi s-a adresat el cu un ton furios şi dojenitor.

Nu aveam idée dar cu siguranţă costa foarte mult. Mi-era atât de ruşine că nu cutezam să mă uit la el; strângeam încet cioburi şi frunze de salată de pe jos, evitând să înalţ capul, ca o sclavă care a greşit amarnic înaintea stăpânului. Pot suporta multe, dar nu ruşinea. Şi în viaţa mea nu fusesem atât de ruşinată. Nu ştiam cum să îndrept situaţia, nu ştiam cum să răscumpăr această greşală. Eram conştienă că va trebui să plătesc toate daunele, obiectele sparte şi hainele lui, dar ruşinea….cum era să o şterg?!

- Nu puteam să stau acasă, să mănânc acasă?! Mi-a trebuit să vin cu voi!spuse el către colegii lui de masă.

- Mai e timp, ai timp să te schimbi până la 9 când plecăm. încercă fata să-l îmbuneze. Nu-i aşa de rău, sacoul poate fi curăţat, la fel şi pantalonii. Tricoul…o să-ţi cumpere altul nou tâmpita asta! Idioat-o!

- E, căcat! Băgami-aş….Totul e compromise, mergeţi fără mine. spuse el inspirând adânc şi încercând să se calmeze. Nu-i timp, tre’ să ajung acasă, până fac duş, până mă întor….Căcat!

- Frate, relaxează-te, n-ai murit. spuse unul din prietenii lui, un tip foarte serios, cu ochelari şi o frizură scurtă, impecabilă. Se mai întâmplă, ţi s-au dus dracu’ hainele şi gata, asta e.

- E un Armani. spuse tăios fata făcând referire la sacou, apparent cea mai valoroasă piesă distrusă.

Eu tăceam chitic, poziţia-ghiocel, înghiţeam mustrările…Singurul care a arătat puţină îngăduinţă a fost tipul cu ochelari. S-a aplecat lângă mine şi a început să adune şi el cioburi, cu scârbă, evitând să atingă podeaua sau bucăţile murdare de sos. I-am spus fâstâcindu-mă că mă descurc şi fără să-mi dau seama, m-am adresat lui cu formula de politeţe pe care nu aş folosi-o nicidată cuiva de aceeaşi vârstă cu mine: ″Vă rog, nu vă deranjaţi…″. El a zâmbit fără să mă privească şi atunci am avut presimţirea că ăsta-i felul lui de a mă umili. Sau poate nu? Oricum, ce mai conta… Tipa continua să mă facă proastă, idioată, căţea…chestii pe care nimeni nu mi le-a mai spus până acum şi care nu credeam că-mi vor fi spuse vreodată. Chiar aşa de josnică eram pentru ei? A fost un accident, a fost în aceeaşi măsură vina lui! Dar eu eram cu musca pe căciulă şi nu-mi permiteam să-i răspund înapoi. Au venit imediat câteva menajere care m-au dat la o parte şi au strâns în locul meu. M-am ridicat cu gândul să-mi cer iar suze dar el nu m-a lăsat să deschid gura; a ridicat o mână cerându-mi să tac şi a plecat fulgerător, cu tot alaiul prietenilor lui.

Am insistat să plătesc lucrurile stricate dar nu m-au lăsat cu nici un chip. A trebuit să ies din restaurant sub privirile batjocoritoare şi dispreţuitoare a studenţilor. Eram conştientă că mâine, toată lumea o să afle de incident iar eu num ă mai puteam întoarce niciodată să mănânc acolo. Trebuia să-mi găsesc un alt loc sau să mă mulţumesc de acum încolo cu mâncare rece la mine în cameră. Bursa mea îmi plătea studiile şi îmi reducea la jumătate toate costurile de întreţinere: camera în care stăteam, folosirea curăţătoriei colegiului şi mesele la restaurantul acestuia. Asta însemna foarte mult iar acum că nu mai puteam mânca acolo, trebuia să-mi găsesc alt loc, cu siguramţă mai scump. Îmi făceam deja planuri să iau doar două mese pe zi sau să servesc o masă caldă în oraş timp de o săptămână iar următoarea săptămână, să mănânc în cameră. Astfel, aş fi ţinut cheltuielile la acelaş nivel. Dacă i-aş fi spus mamei, cu siguranţă m-ar fi înţeles şi mi-ar fi trimis suficienţi bani pentru a-mi continua rutina culinară în altă parte dar sub nici un chip nu vroiam s-o îngreunez financiar. Oricum ea şi tata se chinuiau să mă ţină pe mine şi Rareş în facultate. Cu toate că face Medicina, Rareş îşi permite să lipsească la unele cursuri şi să lucreze jumătate de normă ca supraveghetor într-un complex commercial şi astfel, să-i mai scutească pe părinţi de nişte cheltuieli. Dar eu urmez un colegiu cu pretenţii, la care dacă nu ai bani să cumperi indulgenţa profesorilor, absenţele sunt o problemă. În plus, am cursuri atât de răsfirate încât îmi acoperă toată ziua şi n-aş putea lucra decât noaptea. Iar asta m-ar epuiza şi mi-ar distruge orice şansă să termin facultatea asta.

Mă consolam adesea spunându-mi că facultatea asta îmi va propulsa CV-ul în fruntea listelor şi atunci, banii o să vină cu uşurinţă iar eu voi putea să-mi ajut părinţii şi să le mulţumesc pentru eforturile lor. Nu mulţi ca mine ajung să intre la colegiul ăsta. Annual, sunt oferite doar 25 de locuri, adică burse, pentru cei mai buni din toată ţara. Primii de pe listă primesc şi camere, restul stau în gazdă. Mai sunt alte 125 de locuri pentru ceilalţi care au bani să le ocupe. Şi trei secţii: Jurnalistică, Management şi IT. Eu sunt la Jurnalistică. Dar parcă aş fi la toate trei deodată.

Apoi mi-a venit un alt gănd: cum fac eu rost de bani ca să-i plătesc hainele distruse? Fata aia a zis că-s Armani. Habar n-am ce e Armani dar probabil e scump. Oare cât de scump?! Pentru mine e scumpă orice haină peste 15 euro. Să fie mai mult de 100? Habar n-am de unde să fac rost de banii ăştia. Trebuie să găsesc o soluţie. În ultimă instanţă, apelez la mama dar mi-e teamă să nu o necăjesc şi mai rău. O să creadă că nu-s cuminte, că-mi fac de cap pe aici, nu o să mai doarmă noaptea….offff. Şi ce să fac acum, să îl caut eu pe tip să întreb de costuri sau să aştept să vină el la mine? La cât de snobi sunt ăştia, cu siguranţă o să vină mâine dimineaţă cel tâtziu! Dar ar fi un gest prost să aştept, poate crede că fug de desponsabilitate. Nu cunosc pe nimeni care să-l cunoască, să-mi spună unde-l găsesc.

Cu toate că eram atât de obosită, îmi sărise somnul din cauza grijilor. La ora 9 am fost în pat dar n-am reuşit să adorm până târziu. Pe la 2 noaptea, le-am auzit pe colegele mele petrecăreţe întorcându-se de oriunde or fi fost. Păreau foarte distrate şi imediat am aflat şi motivul: auziseră şi ele păţania mea. Crezând că dorm, au şuşotit pe tema asta. E enervant ce repede se răspândeşte bârfa! Dar atunci mi-a picat fisa; ele sigur cunoşteau pe cineva care să-l cunoască pe tipul acela şi mă puteau ele pune în contact. Am zâmbit mulţumită şi după ce au terminat de vorbit despre mine, am reuşit să adorm cu o grijă mai puţin.

Dimineaţa, n-a fost nevoie să le abordez pentru că au şi deschis subiectul de cum am deschis eu ochii:

- Am auzit ce-ai păţit ieri, la restaurant.a spus Anna introductiv. Povesteşte-ne tot!

- Nu-i nimic senzaional de spus. E exact cum aţi auzit. Dar cum de s-a răspândit vestea atât de repede, nu-i o poveste prea deosebită….

- Măi, ai scăpat brânză ″Hoholand″ pe Gregorov! Asta-i o ironie a sorţii!spuse Karla amuzată. Nu şti cine-i Tudor Gregorov, nu-i aşa?

- Nu….spun eu stingheră.

- E fiul lui George Gregorov, director general al tuturor fabricilor ″Hoholand″ din ţară!

Asta chiar era o ironie a sorţii, una deloc convenabilă. Cred că acum se vor face glume pe seama lui iar mie îmi va fi şi mai greu să-i obţin iertarea, atât de necesară conştiinţei mele.

- Ah, nici nu se putea mai rău!spun eu. Deci pentru brânza aia afurisită se face atâta caz?

- Unde dumnezeu hoinăreai cu spiritual de nu l-ai văzut?întrebă Anna.

- Eram cu privirea la o fată care…făcea o remarcă la adresa mea. Dar pe el cine l-a pus să se legene cu scaunul la masă?! E şi vina lui, până la urmă, dacă n-are maniere…Dar trebuie să-i plătesc hainele distruse. Ştiţi voi unde-l găsesc, cum să dau de el? Vreau să-l întreb cât îi datorez.

- Eşti sigură că vrei asta?făcu Anna sceptică. Are şi alte haine, nu moare din cauza ălora, cu siguranţă

- E onoarea mea în joc. Şi aşa-i frumos. Sunt destul de matură să-mi asum responsabilităţi.

- Eu nu cred că poţi, dar treaba ta. Pe el nu-l cunosc personal dar o cunosc puţin pe Lorena, amica lui. Are oră liberă de la 10 şi o poţi întreba pe ea atunci. Are cursuri în sala 42. spune Karla.

- Mulţumesc mult.

Am plecat din cameră ca să evit alte întrebări deşi aveam eu câteva. Cum ar fi, de ce credea ea că nu pot să-mi asum o responsabilitate. Apoi mi-am dat seama că nu pot merge la restaurant şi timpul nu-mi permitea să caut acum un fast-food. Acum trebuia să mă trezesc şi mai repede ca să apuc să iau mic-dejunul…Am ieşit din curtea colegiului şi am căutat cel mai apropiat magazine de unde am cumpărat lapte îmbuteliat la sfert de litru şi biscuiţi vărsaţi. Pot trăi şi cu asta, până la urmă. După ce am mâncat în curtea facultăţii, pe bancă, m-am grăbit spre cursurile mele.

Cum s-a terminat primul curs, m-am grăbit spre etajul clădirii unde se afla sala 42, sala unde avea cursuri Lorena. Ce nume ciudat, dar i se potriveşte. Am aşteptat lângă perete, privind studenţii cum părăseau sala de curs şi toţi, absolute toţi s-au uitat lung la mine; unii au râs ,alţii m-au privit ca pe o glumă, alţii erau doar curioşi. A fost unul dintre cele mai dificile momente ale vieţii mele! Când am văzut-o pe Lorena ieşind din sală, m-am dus direct la ea şi am oprit-o.

- Scuză-mă că te deranjez, eu…eu…

- Ce vrei?mi-a zis ea tăios.

- Aş vrea să vorbesc cu Tudor Gregorov. Îmi poţi spune unde-l găsesc?

- Ce ai tu de vorbit cu el? Crezi că dacă-ţi ceri scuze ajuă? Lasă-l în pace.

- Vreau să discut cu el daunele. Vreau să plătesc ce-am stricat.

- Serios?!făcu ea dispreţuitoare şi amuzată şi după ce mă privi din cap până-n picioare, pufni uşor. Uite, te scutesc de o umilire în faţa lui.

Desfăcu o geantă pe care o ducea pe umăr şi scoase din ea un laptop negru, subţire. Se apropie de una din mesele decorative de pe corridor, îl porni şi-mi făcu semn să mă uit. Accesă magazinul online ″Giorgio Armani″ şi căută in colecţii sacoul pe care-l distrusem eu. Eu îmi ţineam respiraţia. Când găsi modelul căutat, dădu click pe imagine ş detaliile acestuia apărură. În prima clipă am crezut că nu văd bine zero-urile; m-am apropia mai mult, am numărat o dată, de două ori, de trei ori….

- Da, ăla-i preţul, nu te mai holba atât. 1200 euro.spuse ea cu o satisfacţie enormă, văzându-mă cum mă albesc la faţă.

- Nu se poate….

- Ba se poate. Sunt haine de firmă, drăguţo, nu chinezării luate din târg. Ce te aşteptai?! Şi acum să vedem pantalonii…

Eu eram în stare de şoc. Creierul meu îngheţase, nu mai auzeam, nu mai vedeam în jurul meu…mă holbam în gol. Eram atât de şocată că nici nu înţelegeam cu adevărat cât de şocată sunt! Am prins din zbor suma de 600 euro pentru blugi şi 150 pentru tricou. Nu m-am mai obosit să mă uit, ştiam că aşa este. Aveam datorii de…1950 euro! Datorii accumulate în câteva secunde! Eram paralizată. Mă rugam să fac un atac cerebral, să intru în comă şi să nu mai ies, să se dărâme clădirea peste mine, orice…

- Bun, acum că şti cât te costă, nu-i nevoie să-l mai cauţi. Şi nu ne mai irosi timpul până nu ai banii.

Lorena închise laptopul şi plecă fără să mă privească, cu mersul ei ţanţoş şi legănat. Cred că am mai stat o vreme aşa, nu ştiu la ce mă gândeam dar când mi-am revenit, studenţii intraseră deja la cursuri. Pentru prima dată mi-am băgat picioarele în ele de cursuri şi m-a dus la mine în cameră. M-am pus în pat, am tras perdeaua şi am plans zdravăn. De unde să fac rost de banii ăia, Isuse Cristoase!!! De unde să scot eu atâta bănet? Eram distrusă, ruinată. Trebuia acum să renunţ la facultate, să-mi găsesc de lucru ca să pot face un credit pentru banii ăia. Ce va zice mama? N-o să zică nimic că n-o să apuce, o să leşine instantaneu! Tata o să facă cu inima, o să moară şi el! Mi-am distrus viaţa în mai puţin de un minul. Dacă n-aş fi fost atât de idioată! Nu le pot spune alor mei, sub nici o formă! O să le spun că am fost dată afară pentru că nu am făcut faţă, da, asta le spun. Dar nu acum, mai las să treacă câteva luni. Până atunci, am timp să mă angajez, strâng ceva bani şi fac şi creditul. Şi mai pot rămâne şi aici, nu trebuie să-mi caut locuinţă pentru că absenţele se calculează la sfârşit de semestru. Ia stai, eşti dat afară dacă ai mai puţin de două treimi din prezenţele obligatorii. Pot câştiga un maxim de timp dacă merg la cursuri până la mijlocul lui noiembrie. Apoi îmi caut de lucru şi nu mai merg la cursuri. O să-mi pic toate examenele dar nu contează, intru la restanţe pe vară. Când începe al doilea semestru, nu mă mai duc. Până la vară n-o să-mi aibă nimeni treaba şi pot sta în continuare în camera mea. Între timp lucrez ca să-mi acopăr creditul, iau o masă pe zi şi salvez şi din banii trimişi de mama. Nu ştiu ce să fac pe urmă…după ce mă dau afară, unde mai stau? N-o să pot achita creditul dacă plătesc chirie din banii câştigaţi. Poate reuşesc să mă împrumut cu câte ceva de la Andrei şi Sergiu.

Mi-am făcut planuri, calcule, ore în şir am întors problema pe toate părţile şi disperată, am ajuns ajuns la concluzia că nu o să pot scoate banii ăştia atât de repede. Începusem să consider ca variantă chiar şi prostituţia, atât de disperată eram. Într-un târziu mi-am dat seama că aberam, că nu pot să-mi pun nici unul din planuri în funcţie şi cu atât mai puţin să renunţ la facultate şi că va trebui să vorbesc cu ai mei, până la urmă. Dar mai întâi de toate, trebuia să-l sun pe Andrei.

La capătul pământului -Capitolul III

2009-02-05T17:58:00.000-08:00

Călătoria cu trenul nu e niciodată o plăcere şi nu din cauza legănatului ori a sunetelor metalice pe care şinele le scot ritmic, ci din cauza aglomeraţiei şi a mirosurilor atâtor personae. Fiecare om are un miros al său datorat parfumului folosit, a detergentului cu care şi-a spălat hainele, miros de transpiraţie, tutun, ceapă sau noroi. Iar într.un personal, pentru că atât îmi permit, toate aceste mirosuri se concentrează la un loc, neplăcute şi deranjante.

Speram ca la fiecare staţie să coboare cât mai multă lume, să se mai aerisească compartimentul dar oricât da mulţi ar fi coborât, urcau alţii şi alţii iar trenul era veşni plin de noi mirosuri. Pe rând, oamenii care au călătorit cu mine au coborât fiind înlocuiţi de alţii; un singur bărbat a rămas întreg drumul. Era un bătrân sociabil, atât de sociabil încât avea ceva nou de povestit fiecărei personae care ocupa un loc lângă noi. Vocea lui guturală şi aspră nu m-a lăsat să inched un ochi tot drumul dar mai deranjant de atât era mirosul puternic de naftalină pe care-l emana. Nu poţi să te superi pe bătrâni dar cu adevărat deranjant a fost bărbatul care timp de 2 ore a vorbit în continuu cu mine, încercând să mă impresioneze cu lucruri pe care le-am găsit jicnitoare ori lipsite de importanţă. Am fost crescută să fiu politicoasă şi răbdătoare aşa că manierele m-au împiedicat să-i spun să-şi ţină gura păcătoasă; m-am prefăcut că ascult, dădeam din cap şi mă gândeam la ale mele. Încercam să nu-l aud dar înjurăturile aruncate ici, colo şi gramatica lui jenantă îmi atrăgeau atenţia. L-am corectat de câteva ori dar a continuat să se exprime aiurea. Dorea din tot din tot sufletul să-mi atragă atenţia, spunându-mi minciuni pe care nici un copil nu le-ar fi înghiţit. Mai mult, mi-a împărtăşit părerile lui despre rolul femeii într-un cuplu iar singurul lucru care m-a oprit să nu sar cu gura pe el a fost convingerea că oricum nu va înţelege. Apoi, mi-a povestit ce maşină scumpă şi-a luat şi cum a distrus-o într-un accident, din cauza beţiei. Îmi spunea toate aceste lcruri cu o uluitoare mândrie, de parcă actul său era demn de cartea recordurilor! Şi mi-a îndrugat multe aiureli despre banii lui şi alte chestii cu care spera să mă impresioneze dar când l-am întrebat cu ce se ocupă, mi-a spus că e muncitor pe şantier. La plecare, mi-a spus drept în faţă că vrea să mă scoată în oraş şi mi-a cerut numărul de telefon. Nu m-a crezut când i-am spus că nu am telefon. Şi chiar nu am, folosesc doar telefoane publice. Atunci, mi-a dat el numărul lui de telefon, pe care l.am aruncat în gară. Nu dispreţuiesc oamenii de genul lui. Mă gândesc că sunt victime ale societăţii stupide în care trăiesc. Dar oamenii de acest gen nu vor fi niciodată fericiţi cu mine şi nici eu cu ei. În plus, era cu vreo 20 de ani mai mare ca mine iar eu nu prea mă gândesc la iubiţi în perioada asta.

Din gară am luat un taxi pentru că drumul pe jos mi-ar fi luat o veşnicie iar mama m-a încărcat iar cu mâncare şi lucruri care nu-mi vor trebui dar ea le consideră necesare oriunde m-aş afla. În gândul meu plângeam după banii care îi irosesc pe taxi dar nu aveam ce face. Surprinzător, am nimerit acelaş taximetrist care m-a adus la gară când am plecat spre casă. O coincidenţă foarte bizară. L-am recunoscut imediat după geaca de piele, părul lung şi bandana cu frunze de marijuana. Îmi părea un individ foarte interesant şi nu puteam pricepe de ce poartă ochelari fumurii în maşină, şi mai ales seara. L-am rugat să mă ducă până în centrul oraşului pentru că drumul complet m-ar fi costat mult prea mult. De-acolo am luat-o pe jos şi am crezut că nu mai ajung odată!

A fost o binecuvântare să văd imensa clădire a colegiului apărând de după copaci, semeaţă şi strălucind în culoarea delicioasă a budincii de caramel. Da, era o culoare foarte plăcută şi potrivită pentru o astfel de clădire. Arhitectura renascentistă îi trăda vechimea însă era restaurată minunat. Interiorul suferise multe modificăr iar fiecare aripă a clădirii arăta diferit de celelalte. Avea formă de ″C″ şi intrări immense pe fiecare faţadă, multe geamuri dreptungiulare şi ornamente simetrice. Porţile erau veşnic deschise şi mă gândesc că erau o muncă grea să le închizi, având în vedere că fiecare avea vreo 5-6 metrii înălţime şi erau durate din lemn tare şi întărituri de fier forjat. Aripa vestică era destinată exclusive dormitoarelor şi fusese rearanjată în stil baroc şi rococo. Aici găseai decoraţiuni şi ornamente la tot pasul, statui şi tablouri şi toate străluceau de-ţi luau ochii! Pe mine mă sufoca atmosfera asta luxuriantă, excesul de ghirlande ce împânzeau pereţii şi dantelăriile supra-încărcate ale tablourilor, statuilor, pieselor de mobilă….din fericire, nu exista asemenea lux pe coridorul cu camerele celor ca mine. Coridorul nostru se afla la parter, pitit într-un colţ al clădirii. Nimeni nu trecea pe acolo, cu excepţia celor care locuiau în camerele lui. Era mult mai sărăcăcios, nu avea nici tablouri, nici statui şi nici mobilă delicată dar tot îşi păstra aspectul extravagant prin frescele şi tapetele care-l îmbrăcau. Cealată aripă a clădirii şi corpul principal erau mai puţin somptuase; aduceau a sfârşit de renaştere, început de baroc…Erau deasemenea ornate cu tablourile şi mobilierul epocii respective dar arhitecrura nu era atât de încărcată. Îmi plăcea mult mai mult aripa estică a clădirii, unde se aflau o parte din sălile de cursuri, biblioteca la etaj şi restaurantul la parter, pentru că avea cele mai multe tablouri. N-am reuşit până acum să le văd pe toate dar de câte ori puteam, stăteam şi le priveam îndelung, pe rând.

Portarul mi-a cerut buletinul şi cartela de student şi după ce a verificat, a făcut semn unor majordomi, ca să le zic aşa, să mă ajute cu bagajele. I-am refuzat cu politeţe şi mi-am cărat singură bagajele. Auzisem că bacşişul aici e de la 10 euro în sus iar banii ăştia îmi acoperă mie prânzul toată săptămâna. În cameră n-am găsit pe nimeni, şa cum mă aşteptam. Duminică seara, colegele mele ies în oraş, în cluburi, cu prietenii lor bogaţi. Am observat că cei veniţi pe burse ca şi mine au cu toţii câţiva prieteni printre copii de bani-gata. Asta înseamnă că nu toţi sunt aroganţi dar până acum, nici unul din ei nu mi-a vorbit. Mă întreb cum au făcut ei să se împrietenească cu oamenii ăştia. Mie nu-mi prea vine…

Nu ştiu de ce am avut senzaţia că Anna şi Karla îmi vor unbla prin lucruri, aşa că n-m lăsat nimic personal sau important în cameră. Nu mi-era teamă că vor fura ceva dar au manifestat curiozitate întotdeauna faţă de lucrurile mele, poate pentru că am perdeaua care nu le oferă privelişte asupra sertarelor mele. Poate pentru că s-au obişnuit să se servească una de la alta fără să ceară şi aşteaptă acelaş lucru şi de la mine. Oricum, au deschis sertarele. Nu au luat nimic dar lucrurile mele stăteau puţin altfel decât de obicei, abia vizibil mişcate dar eu mi-am dat seama. Nu m-am supărat pe ele pentru că şti că unii oameni mor dacă nu-şi satisfac curiozitatea. Aşa era şi Rareş, când eram acasă, murea dacă nu ştia ce se află în fiecare colţ al casei. Nu lua niciodată fără să întrebe dar trebuia el să ştie…

Mi-am aranjat hainele în sertare, cărţile pe rafturi, jurnalul, banii şi actele le-am băgat sub pat, în cutia cu lacăt. Tot acolo am depozitat lucrurile inutile cu care mama m-a împovărat: storcătorul de fructe şi paltonul de iarnă. I-am zis mamei că lucrurile astea se pot trimite şi prin poştă pe un preţ de nimic şi că oricum paltonul nu-mi va trebui până la sfârşitul lui noiembrie dar ea o ţinea cu a ei, că aici e mai frig, că iarna vine mai repede. N-am reuşit s-o conving. Mă gândeam să mă culc pentru că eram ruptă de oboseală dar era abia ora 7 şi mi-aş fi stricat rutina de somn. M-am dus să cinez. Restaurantul e tot timpul deschis şi fiecare poate lua masa când doreşte dar datorită cursurilor care s-au aranjat în funcţie de orele normale de masă, cei mai mulţi respectă programul. Mic-dejunul la 8, prânzul la 12 şi cina la 6.

Aşa cum mă aşteptam, erau puţini cei care cinau după ora stabilită pentru că erau puţini cei care nu ieşiseră in oraş. Sfârşitul de săptămână e o binecuvântare, e atâta linişte! La o masă aproape de buffet, cinau 5 fete gălăgioase. Una din ele le arăta celorlalte cerceii imenşi pe care-i purta şi toate exclamau în cor. Câţiva metrii mai încolo, 3 mese fuseseră unite şi un grup mixt de 4 fete şi 7 băieţi serveau cafea şi prăjituri. Toţi îşi ţineau telefoanele, cheile şi ţigările pe masă şi pe rând, butonau şi-şi arătau unul altuia poze făcute cu telefonul. Urmau râsete, strâmbături din nas sau aprecieri solemne. N-am înţeles niciodată obiceiul ăsta de a-ţi goli buzunarele pe masă dar cred că ţine de mândrie fiindcă toţi aveau telefoane scumpe şi breloguri prinse la chei cu emblema maşinii pe care o conduceau. Nicăieri nu-am văzut atâtea Nissan-uri, Lamborgini-uri, Maseratti-uri şi Range Rover-uri adunate la o singură masă! Singurii din familie care au maşini sunt Andrei şi un văr de-al meu, Sandu. Şi conduc nişte Wolksvagen Golf-uri vechi. Am văzut maşinile acestor copii bogaţi în parcarea colegiului şi am rămas uluită. Nu mă am eu prea mult cu maşinile dar recunosc una a dracu’ de scumpă când o văd.

Toţi se răsfiraseră prin sală pentru mai multă intimidate şi ca să nu fiu prea aproape de careva, m-am mulţumit cu masa mică de două personae, de la geam. Mesele restaurantului sunt toate rotunde,de două, patru sau opt personae, au feţe de masă albe cu dantelărie delicată şi pe fiecare masă există cel puţin un support cu flori de sezon. Sala e zugrăvită în nuanţa blonzului iar decoraţiunile florale sunt aurii şi rubinii încât te învăluie într-o lumină preţioasă, bogată, indifferent de momentul zilei. Când am câte o oră sau două libere între cursuri, vin aici la ora patru pentru că lumina amiezii e în esenţa ei intensă şi mult mai aurie iar camera restaurantului îi intensifică culoarea. Dacă e o zi însorită, lumina în sine pare să fie alcătuită din paricule de aur şi te înveleşte ca o pulbere. E cea mai frumoasă lumină a zilei, mai fumoasă decât lumina dimineţii sau a asfinţitului!

Am comandat meniul C al zilei: salată bulgărească cu sos tartar, baghete sărate şi o tartă cu fructe. Îmi place mâncarea sănătoasă. Urăsc ziua de vineri când se serveşte shaorma şi mâncare de fast-food, delicioasă, consistentă şi atât de nocivă. Iar joi, nu există nici un fel de frunct. Mă refer acum la meniurile C. Meniurile A şi B au orice îţi doreşte sufletul, la orice oră din zi şi noapte. Şi preţuri pe măsură. De unde stau eu, am o privelişte largă peste toată sala şi nu pot spune că mă bucură într-un fel. Sunt atât de puţini oameni încât auzi ce se vorbeşte la fiecare masă. Aud conversaţia unor tipi din apropiere şi mă face să pufnesc încet, sumele exorbitante pe care e discută şi le pun la cale pentru noaptea aceea, intr-un club de fiţe. 1.000 euro într-o singură noapte! Asta-i revoltător. Şunt oameni care trăiesc cu banii ăştia câteva luni bune. Mi-amintesc o noapte, curând după ce am ajuns aici, când Anna şi Karla m-au luat cu ele într-un club pentru că nu mai fusesem până atunci în vreunul. Nu era un club de fiţe, aşa spuneau ele deşi pentru mine a fost scump. M-au fascinate la început luminile, muzica asurzitoare, felul lipsit de inhibiţii în care lumea dansa sau uşurinţa cu care se băgau tipii în vorbă cu mine dar apoi mi-am dat seama că nu-i de mine, că de fapt mă oboseşte şi mă face şi mai stingheră. Credeam că aia înseamă viaţa de noapte a tinerilor cu bani dar se pare că m-am înşelat. Sunt curioasă cum arată unul din cluburile acelea scumpe, ce au deosebit faţă de restul încât să-şi merite banii.

Plictisită de discuţiile tipilor , mi-am focalizat autul spre altă masă, spre masa grupului mixt. Oricum n-aveam altceva de făcut decât să treg cu urechea şi m-am gândit că ar fi mai uşor să răzbesc în lumea lor dacă o cunosc cât de căt. Grupul nu mai comenta poze; bârfeau o anumită Elena nu mai ştiu cum. O tipă fardată oribil, după gusturile mele, povestea cum această Elena fusese surprinsă de paparazzi în balconul unei clădiri, înfăşurată în cearceaf, alături de un individ care se pare, nu era iubitul ei ci amantul. Unu băiat cu un lănţău argintiu la găt intervenise spunând că o cunoaşte de la petrecerea de anul trecut a unui fotbalist mare (n-am auzit numele lui) şi că o crede în stare, cu menţiunea că această Elena e o uşuratică- ca să nu folosesc cuvântul lui- care-şi păstrează apariţia în presa de scandal prin genul ăsta de lucruri făcute special pentru ochii ziariştilor. Un alt tip, mai puţin săritor în ochi îi luă apărarea individei, spunând că el ştie de la prietena hair-style-listei surorii acesteia că de fapt, pozele au fost truncate. Până să ajung eu la desert, ei dezbăteau deja problema rochiei de seară cu care Elena s-a prezentat la decernarea premiilor MTV şi conveniră că era demodată, că nu se mai poartă de anul trecut. Mai curând mi-aş face sepukku decât să trăiesc discutând viaţa unei vedete. Două mese în dreapta mea, o tipă îi povestea alteia despre doctoral chirurg-plastician Georgescu, mare specialist în implanturile mamare şi-şi scotea pieptul supra-dimensionat ca dovadă a îndemânării aestuia. Puţin mai în faţă, crezusem că prin o discuţie înteresantă între trei tipi, dintre care unul încerca să cucerească o fată iar ceilalţi doi îi sugerau tot felul de mici cadouri pentru a-i atrege atenţia. Romantismul a murit subit când ″Romeo″ a spus enervat: ″Ce, atâtea cadouri ca s-o fut o dată?!″. Mi-e milă de ei, de vieţile lor plicticoase care se rezumă la modă, cluburi şi bârfe.

Dacă ar fi fost doar să stau şi să nu mănânc, aş fi recunoscut deprimată că mi-am irosit jumătate de oră din viaţă. Nici măcar Noica, a cărui idei le înţeleg doar pe jumătate, nicodată până la capăt, nu e atât de plictisitor. Mi-am strâns farfuriile frumos şi am pornit cu ele spre buffet. În restaurant nu-ţi strângi tu farfuriile, ştiu, dar ăsta nu-i chiar restaurant şi acasă, mămica m-a învăţat să fiu ordonată şi să strâng după ce mănînc. Mi-aş şi spăla farfuriile dacă m-ar lăsa. Sunt singura care face asta în tot colegiul şi cu toate că majoritatea s-au pbişnit, tot se mai găsesc unii care se uită dispreţuitor la mine când pornesc cu farfuriile spre buffet. În concluze, am atras câteva priviri. Aş putea foarte frumos să le las acolo, să fie strânse de chelnări darn u mi-e felul. În plus, doamna Pârvu, cea care serveşte la buffet în schimbul doi, de la 4 la 12, îmi mulţumeşte de fiecare dată şi îmi zâmbeşte. Uneori mă întreabă cum o duc. E una din puţinele personae care-mi vorbesc şi cred că apreciază gestul meu, cu toate că nu ea e însărcinată să strângă mesele. Şi asta-i bine, sunt fericită să mă împrietenesc cu oricine, mai ales că mă sint singură iar înafată de colegele de cameră care rereori vorbesc cu mine, profesorii sunt singurii care mi se adresează. Mă provoacă la răspuns, la cursuri dar totuşi, e ceva în plus decât nimic.

În drumul meu spre buffet, trec pe lângă masa grupului mixt şi pentru prima dată aud un comentariu la adresa mea, spus într-o şoaptă menită să fie auzită: ″Uită-te şi la asta…″. Venea de la tipa machiată oribil. N-am putut, serios că n-am putut să mă abţin să nu-i arunc o privire fulgerătoare, acidă, întimp ce treceam. Şi spre prostia mea, am fixat-o aşa mult după ce am trecut de ea pentru că fata s-a fâstâcit puţin, probabil neaşteptându-se să mă uit atât de urât la ea, iar eu am o privire foarte pătrunzătoare şi dezarmantă atunci când vreau! Spun ″spre prostia mea″ pentru că la un metru mai în faţă, la una din mesele din aropierea bufetului, o gaşcă de 3 băieţi şi o fată spuseseră o glumă foarte bună şi toţi pufniră în râs; fata râdea în hohote cu faţa ascunsă în palme, unul lovea cu palma in masă în semn de apreciere, unul abia schiţase un zâmbet iar cel orientat spre culuarul de trecere, îşi puse mâimile pe burtă râzând cu capul pe spate, se balansă pe picioarele sacaunului, întrând cu totul în traiectoria mea. Doar că eu mu vedeam asta, eu o fixam pe tipa prost machiată aruncându-i privir peste umăr. Totul a fost atât de bine sincronizat încât până să întorc capul şi până ca ei să mă vadă venind, m-am şi împiedicat de îndividul acela, care nu putea sta ca oamenii bine-crescuţi la masă! Eu am intrat în plină forţă în el iar şocul coliziunii a răsucut scaunul, cu tot cu individ, vreo 90 de grade, dezechilibrându-l. Luat pe nepregătite, speriat să nu cadă pe spate cu scaun cu tot, tipul s-a prins de faţa de masă, trăgând-o după el, răsturnând băuturile şi scrumiera pe jos. Farfuriile pe care le duceam pe braţe s-au lipit de pieptul meu iar rămăşiţele de salată, năclăite de sos, au rămas pe bluză. Tipul s-a echilibrat la timp şi n-a atins podeaua dar a tras pe le vreo două pahare de Cola şi un shake de ciocolată. Şi ca să fie completă tragedia, cutiuţa cu praf de brânză pe care eu n-o mâncasem, s-a pulverizat în aer, deasupra capului lui. Câteva secunde, s-a făcut linişte de mormânt şi nimeni n-a mişcat. Apoi, ca la comandă, au izbucnit toate: hohote de râs isteric de la celelalte mese amestecate cu interjecţii de uimire, o avalanşă de înjurături din partea accidentatului, insulte val-vârtej la adresa mea din partea tipei aflate la masa cu pricina, iar eu, îmi ceream scuze disperată. Eram un om mort.

Acasă la mine

2009-02-03T19:32:00.001-08:00

Uite cum trece timpul şi noi, odată cu el ne schimbăm, ne adaptăm, unii zic că se modernizează, mă rog… Şi mie îmi place să cred că mă schimb (în bine) continuu pentru că schimbarea e bună, e prielnică. Cei care se bat în piept că ei rămân la fel toată viaţa sunt deopotrivă nişte neadaptaţi şi stagnanţi. A te schimba înseamnă, de cele mai multe ori, a evolua spre mai bine, mai mult, mai complex. Toată lumea face asta, până la o anumită vârstă. Sau mai bine zis, la o anumită vârstă nu se mai schimbă atât de frecvent. Da, vorbesc de bunicii noştrii care ne ceartă că purtăm tricouri prea decoltate, cu toate că abia se vede Mărul lui Adam sub el. Da, ei sunt cei care nu se mai schimbă atât de des, nu mai acceptă sau adoptă lucrurile noi. În curând vor urma părinţii noştii, apoi noi. Dar nu-i nimic, aşa-i viaţa.

Începusem foarte filozofic dar de fapt subiectul pe care vreau să-l abordez nu-i deloc profound. Mă gândeam eu la schimbare şi la cum totul în jurul nostrum se modifică, mă rog, exact ce am zis mai sus. Şi-mi spuneam că sunt în pas cu timpurile, sau cel puţin, nu foarte în urma lor. Dar nu-i chiar aşa. Nu totul în viaţa mea se adaptează. Şi nu mă refer la ceva profound, v-am zis. Mă refer la casă, dulce casă a mea. Nu v-aţi aşteptat la asta, aşa-i? No, că despre asta-i vorba.

Când ceva nu se mai potriveşte, când e vechi, depăşit, uzat, parcă simţi că te sufocă şi că nu-ţi mai găseşti locul acolo. Aşa mă simt eu acasă, uneori. Am încă mobilă de pe vremea lu’ Pazvante Chioru’, dă opşpe ani, cumpărată când m-am născut eu. E veche, tată, abia se mai ţine. Nu ştiu dacă v-am zis dar acu’ jumate de an mi-a căzut uşa de la dulap. Pe bune! După câteva săptămâni, a căzut şi cealaltă. Eu m-am bucurat că n-aveam şevalet şi acum a picat salverea….picat la propriu. Dar nu-i bai, a venit Bărbatu’ Meu (ăsta-i Uby de acum încolo) înarmat cu bormaşină, cuie, balamale şi mi-a pus uşile la loc, spre fericirea mamei şi nefericirea mea. Dar nu asta-i idea. Idea e că am mobilă veche şi mobilă nouă. Mobilă proastă şi nouă pentru că mie, palul mi se pare un material de căcat. Mă rog, am paturi noi, şi 3 birouri noi. Într-o cameră cu mobilă veche.

Nu-i nici ăsta baiu’ ; baiu’ e că am pe lângă toate astea şi sobe de teracotă. Şi stau la bloc. Şi sunt mari şi ocupă loc mult. Dap, toată lumea are centrală, e deja ciudat să intri într-o casă fără centrală. Ete că eu n-am centrală, am sobe. Şi parchetul meu e vechi tot de opşpe ani iar de zugrăvit n-am mai zugrăvit de…5 ani de zile. Poţi rade tabacul de pe pereţi. Ooo, am utat să vă zic de postere! Am postere în cameră de când aveam 13 ani! Mi-e lene să le dau jos, jur. Uneori e distractive că’ se desprinde câte unu’ la un colţ. Şi mă distrează să aştept, să văd cât timp îi ia să cadă jos de tot. Până acum n-a căzut nici unul de tot. Aveam unu’ cu Kelly Clarkson care a început să pice într-o vară, înainte să plec la mare. L-am verificat după un an, tot înainte să plec la mare şi se dezlipise de jumate. Poate că ar fi căzut singur dacă nu trăgea mama de el, iritată că o tot lovea peste frunte când intra în cameră (pentru că era atârnat de tavan, aşa-i moda la mine).

Şi nici asta nu-i grav. Grav e că la baie se duce vopseaua. Înaintea mea, a locuit în acest apartament o familie care vopsite baia în verde,cu ceva a dracu’ de nasol că ai mei n-au fost în stare să cureţe pereţii înainte să zugrăvească. Aşa că au vopsit peste. Dar problema e că inaintea foştilor propietari stăteau alţii care au vopsit şi ei baia doar că în albastru. Şi acum se duce vopseaua mea albă cu tot cu aia verde ataşată de ea şi lasă la vedere vopseaua ablastră. Da’ nici asta nu-i problema.

Problema e că mă sufocă casa mea, îmi dă impresia că trăiesc acum sute de ani. Şi ştiţi când se întâmplă asta? Când trebuie să vină cineva în vizită. Da, atunci mă sufocă casa mea şi mai mult, mă ruşinează. Mi se face jenă pentru că ştiu că X are o casă nu-ştiu-cum iar dacă nu ştiu, bănuiesc. Şi mai mult ca sigur aşa e pentru că nimeni nu mai are casă ca a mea în ziua de azi. Şi mă gândes că nu se va simţi confortabil, că o să creadă că locul arată aşa din neglijenţă. Şi mi-e jenă. Dar numai atunci, nu tot timpul.

Pentru că în restul timpului vin cu drag acasă de la şcoală, ştiind că mă aşteaptă confortul patului meu, biroul meu şi calculatorul. Şi dacă nu mă aşteaptă astea, e mereu câte o uşă de dulap gata să cadă, să îmi servească drept şevalet şi astfel, mă apuc de lucru mai cu spor. Mi-s dragi şi lucrurle dezordonate pentru că atunci când e ordine la mine în cameră, nu pot găsi nimic, cu toate că eu le arajez. Îmi place şi radiolu din bucătărie, mai vechi decât mine, care merge non-stop, chiar şi atunci când îl închizi. Singura metodă de a-l readuce la tăcere e să-l scot din priză dar priza e după frigider iar frigiderul e ditamai matahala imposibil de urnit din loc. Aşa că radioul meu merge zi şi doapte, de vreo 8 ani încoace, pe acelaş post de muzică pe care nu-l descifrez pentru că nu aud decât voci fragmentate şi zumzet. Nu îţi poţi da seama ce cântă dar e plăcut să-l auzi bâzâind. Şi-mi plac şi podelele care scârţâie, astfel că ştiu mereu unde se află fiecare persoană din casă. Şi cada mea mi-e dragă pentru că-i veche şi are smalţul tocit încât nu risc să alunec la duş şi să mor. Iar baia, cu toate că e super-mică, e foarte confortabilă deoarece dă impresia de intimidate iar eu pot să-mi fac treburile mult mai relxată. O să amintesc şi de sufrageria cu biblioteci massive şi vechi, încărcate de cărţi pe care le-am citit şi pe care le voi citi, de becul din hol care se arde cu regularitate şi de faptul că încă nu mi-am cumpărat mixer. Dar toate astea mi-s dragi atunci când sunt doar eu şi familia mea pentru că poartă o istorie grea în spate, pentru că sunt încărcate de amintiri şi pentru că au fost 18 ani la rand parte din viaţa mea. Aşa vechi cum sunt, sunt cele mai dragi lucruri. Da, nu m-am modernizat, nu am evoluat din punctual ăsta de vedere. Sunt încă prinsă în trecut. Cândva o să renunţ şi la lucrurile vechi dar nu chiar acum. Deocamdată, venitul nostrum lunar nu ne permite să renovăm şi nici să punem bani deoparte. Să nu vă prind că vă e milă că vă căsăpesc! Nu încerc să înduioşez pe nimeni.

Vroiam să scriu asta pentru că accesând diverse site-uri, am văzut că se face mare băşcălie de unii şi alţii care încă mai au, ca şi mine, sobe de teracotă, uşi de lemn în interior, mă rog….şi indirect mi-a picat prost. Nu-i frumos să judeci oamenii după situaţia materială aşa că ruşinică celor care o fac! În sinea mea sunt mulţumită pentru că am un loc pe care îl numesc acasă şi care vibrează a viaţă şi personalitate mai mult decât toate casele noi, rigide şi austere. Cred că toţi ne agăţăm de ceva din trecut, ceva de care ar trebui să ne desprindem. Că-i evoluţie sau stagnare, las la latitudinea voastră.

Eu vă salut de pe nava-mamă!

La capătul pământului -Capitolul II

2009-02-03T17:04:00.000-08:00

Masa în familie era mereu animată de umorul fratelui meu Andrei. Din copilărie era cel care spunea glume, povestea întâmplări haioase, stârnea râsete prin mimica lui. Avea un fel delicat de a face tot acest spectacol încât chiar şi mama care era de părere că la masă trebuie să vorbeşti puţin ca să priască mâncarea, îl permitea să povestească şi îi asculta istorioarele cu interes. Andrei nu era un măscărici, era haios şi şarmant şi stia ca după o lungă vorbărie, să zâmbească modest şi să o complimenteze pe mama cu privire la cină sau la felul cum arată. Iar mama era încântată peste măsură.

Masa de seară alături de Andrei şi-a păstrat caracterul comic într-o mai mică măsură, acum că nepotul meu, Alexandru, stă cu noi la masă şi e un copil răsfăţat peste măsură. Îmi place puştiul….atunci când doarme sau când se uită la televizor. Sunt singurele clipe în care tace din guriţa lui mare şi păcătoasă. În rest, urlă, ţipă, face nazuri şi plânge. Iar Cornelia îi face toate mofturile. Din cauza temperamentului lui dificil, jumătate din discuţiile de la masă se rezumă la a-l calm ape Alexandru şi a-l face fericit.

Masa din bucătărie era acum mică; mama o schimbase pe cea veche şi mare după ce Rareş a plecat la facultate pentru că ocupa mult prea mult spaţiu. După ce am plecat eu, au mai dus în pod încă un scaun. Aşa că luăm masa în sufragerie atunci când ne strângem mai mulţi. Mămica a gătit pui la cuptor şi legume scăzute, a preparat sos de smântână cu ciuperci şi suc de fructe. Mă simt binecuvântată să mănânc încă odată minunata şi foarte gustoasa ei mâncare! Tata stă în capul mesei, mama în dreapta lui, Cornelia şi Alexandru lângă mama, Andrei în celălalt capăt de masă, eu lângă Andrei iar lângă mine, Carol. Asta-i combinaţia cea mai sigură. Andrei are obiceiul să-l necăjască pe Carol iar eu an obiceiul să-mi ies din sărite lângă nepotu-meu. Într-un moment în care ţâncul tace, tata spune:

- Aş vrea să vin mâine cu tine, Lulu. Să văd unde stai, să văd ce condiţii aveţi acolo. Maică-ta spune că internatul e şi pentru băieţi, şi pentru fete iar aşa ceva nu mi se pare normal. Ce fel de colegiu e ăsta? Aş prefera să găsim o cameră de închiriat într-o casă cu oameni de cuviinţă, chiar dacă va fi mai scump…

Mie mi se taie respiraţia. În primul rand, tata suferă de tensiune mare iar un asemenea drum i-ar face mult rău. Apoi i-ar ceda inima să vadă ce adevărat palat e defapt colegiul şi cu ce bogătani trăiesc. Tata dispreţuieşte oamenii care trăiesc pe averi fabuloase ale părinţilor lor. Şi-ar da seama că nu-mi place acolo şi că sunt într-un mediu total diferit de mediul meu. Desigur, ştie că sunt mulţi studenţi bogaţi darn u ştie că sunt majoritari. Nu trebuie să afle vreodată asta, nici el, nici mama.

- Tată, un drum ca ăsta ar fi boală curată pentru tine.spun eu.

- Nu-ţi fă tu griji, doctorul spune că sunt puterni ca un flăcău. Un drum n-o să mă omoare ş-apoi mă intorc, bolesc o săptămână şi-mi trece.

- Tată, aici îi dau dreptate lui Lulu.mă susţine Andrei.

- Şi e scump.întăresc eu.

- Am banii mei de zile negre, puşi de-o-parte.continuă tata. Fata mea, nu poţi trăi sub acelaş acoperiş cu băieţi mai mari ca tine, cu gânduri necurate.

- Nu-i chiar aşa, să şti. Băieţii au camerele lor, noi pe ale noastre…nu ne amestecăm. Sunt şi supraveghetori care au grijă, sunt cameristele…

- Nu i-ar strica să cunoască băieţi.spune Carol ştrengar iar eu îl înghiontesc pe sub masă pentru că înrăutăţeşte lucrurile.

- Pardon?!spune tata surprins şi iritat. Lulu are 19 ani, nici nu se poate….

- Nu-l lua în seamă, tată. Vorbeşte prostii.

- De ce sunteţi atât de tensionaţi?spune Andrei încercând să schimbe atmosfera neplăcută. Lulu-i cuminte, nu vă mai faceţi griji. Şi apoi, tată, s-ar simţi prost să apari la colegiu s-o verifici, ca pe copii mici. Gandeşte-te cum o vor privii colegii. Nu-i aşa, mamă?

Mama nu răspunse dar după cum îi stă în fire, se îngrijorase deja cu toate că ştia că-i fără rost. Tata căzu pe gânduri scărpinându-şi barba grizonată, îmi aruncă priviri iscoditoare, apoi lui Carol îi adresă o ocheadă scurtă. Carol mai spune şi ce nu trebuie şi se vede traba că tata a luat în seamă remarca lui. Tata are o grijă obsesivă faţă de mine pentru că sunt singura lui fată şi pentru că sunt cea mai mică. Nu cred că vreodată va accepta idea că am crescut şi că o să cresc, nu cred că va avea vreodată destulă încredere încât să nu-şi mai facă griji. Tata era tare mândru când unul din fraţii mei avea vreo prietenă şi chiar îi împingea de la spate să-şi scoată iubitele la film, în oraş, le dădea bani de excursii şi chefuri. Cu mine însă era foarte sever. Nu că aş fi mers eu la chefuri prea multe sau prin oraş. Dar niciodată nu am avut curaj să-i spun de primul şi unicul iubit pe care l-am avut, ce-i drept, pentru o scurtă perioadă de timp. Ar fi fost supărat foc, m-ar fi închis îîn casă. E de părere că toţi băieţii sunt nesimţiţi şi profitori, mai puţin fii lui. Nu-l învinovăţesc, ştiu că o fae din dragoste pentru mine şi încearcă doar să mă protejeze. Dar cred uneori că protecţia asta nu va înceta niciodată.

Tata ne-a spus mereu că ne va susţine financiar oriunde am vrea să mergem, să ne continuăm studiile cu rugămintea să învăţăm bine şi să obţinem burse pentru că nu şi-ar fi permis să ţină 5 copii în facultate dacă ar fi trebuit să plătească şi studiile. Când i-am spus că am obţinut bursa, după atâta chin, nici n-a vrut să conceapă idea ca eu să fiu atât de departe de casă, chiar mai departe decât toţi fraţii mei. Am plans şi eu şi mama zile în şir până să-l convingem. Mama îmi ţine partea orice ar fi şi cu toate că nu-i place, minte pentru mine. Ea mă acoperea atunci când aveam acel iubit, acum doi ani de zile. Se pare că de data asta i-a scăpat micul detaliu legat de internat.

Discuţia s-a încheiat subit cu nazurile lui Alexandru care nu vroia să mănânce sosul de ciuperci. Mama şi-a canalizat atenţia pe Cornelia şi micuţ, Andrei l-a întrebat pe tata de politică şi una, alta. Lucrurile parcă s-au dres. Dar ştiam în sinea mea că tata nu-şi va găsi liniştea niciodată. Am reuşit să-i şoptesc lui Carol:

- Trebuia tu să spui ce-ai spus…acum tata o să mă sune de 10 ori pe zi!

- Trebuie să-l obişnuim, nu-i aşa?! În curând o să ieşi şi tu cu tipi, o să-ţi găseşti vreunu’ şi o să te trezeşti că tata vrea să te ţină castă până la 40 de ani.

- Nu vorbi aşa. Lasă, nu-i da tu bătăi de cap până nu e cazul. Şi n-o să fie prea curând, te asigur. Nu am timp nici să mă plâng, e greu să ţin pasul cu mucoşii ăştia care-şi cumpără examenele. Eu învăţ, eu n-au nici o grijă.

- Toţi sunt aşa?întreabă Carol interesat.

- Nu, nu toţi. Ăia pe care-i vezi la cel puţin trei sferturi din cursuri, sunt serioşi, învaţă. Sunt unii care vin doar o zip e săptămână sau doar la anumite cursuri. Ăia sunt micii ticăloşi.

- Credeam că-i un colegiu cu renume, cu studenţi străluciţi, cu un system incoruptibil…

- Eh, aiurea.spun eu scârbită. E bun, e cu renume, are studenţi străluciţi dar ca în orice system, există şi privilegiaţi. Din ăştia fac parte fica lui Ion Carion, ăla de are Banca Naţională, doi băieţi ai senatorului Diaconu, copii de ăştia putrezi de bogaţi, cu nici un ţel pe lume…mai sunt şi alţii ca ei. Dar uite o chestie interesantă! O ştii pe Amalia Anton, fotomodelul ăla, căsătorită cu un moş miliardar?

- Nu chiar, num ă uit la TV. Ce-i cu ea?

- Mie mi-a părut mereu un lucru stricat…mă rog, dacă nut e uiţi la televizor n-ai cum să şti că are vreo 24 de ani şi soţul, vreo 60…Ideea e că-i proastă tipa, dar fică-sa e foarte inteligentă. Vine la toate cursurile, e numai ochi şi urechi…nici n-ai zice că se trage din aşa părinţi! Dacă o vezi, juri că nu-i nimic de capul ei, e la fel ca toate fătucile astea tinere, împopoţonată şi aranjată…

- Chiar aşa, zi-mi despre copii de bani-gata. Cât de afurisiţi sunt?

- Afurisiţi, nu. Asta dacă nu pui la socoteală ignoranţa lor, ceea ce pentru mine e un lucru bun. Nu au treabă cu mine sau cu ceilalţi copii ″săraci″, după cum ne numesc ei. Ne ignoră. Şi asta-i bine pentru că mă temeam să nu găsesc o atmosferă ostilă. Doar că…şi ignoranţa asta e atât de făţarnic afişată uneori încât te jicneşte. La cantina care mai degrabă e restaurant, sunt chenări care te servesc. Eu mă duc de obicei direct la buffet şi cer, nu mai stau după chelnări pentru că trebuie să le dai bacşiş. Într-o zi, mi-am luat mâncarea şi după obicei, m-am servit cu tacânuri din support. Lângă masa mea era masa unor fete care comandaseră tocmai când am comandat şi eu iar chelnărul lor a luat tacânuri din support după ce am luat eu. Probabil au văzut asta pentru că au refuzat tacânurile şi l-au pus pe chelnăr să le spele, cu menţiunea ″sunt sensibilă la germenii majorităţii″, de parcă eu vin de la coada vacii şi aduc molime!

- Christoase, chiar aşa?!se enervă Carol. Le rup capul, serios, vin cu tine şi…

- Termină. Mă aşteptam la asta, se putea şi mai rău. A fost un caz, o paparudă cu nasul pe sus…să nu crezi că toată sala a refuzat tacâmurile după ce m-am servit eu. Totuşi, nu înţeleg…şti cât ţin la igienă şi am fost foarte grijulie să nu atung celelalte cuţite şi…

- Carol, du-te te rog şi cumpără nişte ţigări pentru mine.spune tata pe neaşteptate.

M-am oferit să merg cu el pe motiv că vreau să salut nişte foste college de liceu care locuiau in apropiere. De fapt, mi-era frică de o altă discuţie cu tata, una în care să nu-l mai po îndupleca. În plus, Alexandru devenise isteric şi acoperea vocile tuturor cu urletele lui iar mama şi Cornelia se rugau de el să meargă la somnul de prânz. Mă amuză cum două femei mature se roagă de un puşti de aproape 2 ani, care abia vorbeşte articulate. Cred că şi mamei îi e greu să-l supărte cu toate că-i e drag de el pentru că e singurul ei nepot. Dar nici nu ridică tonul la el, nici nu-l atinge peste picioruşe, aşa cum ne făcea nouă când eram mici şi obraznici, cu palma ei suturătoare. Ştie că Cornelia nu acceptă bătaia ca metodă de educare şi nu vrea să facă pe soacra nesuferită şi să-i dea lecţii cum să-şi crească copilul. Deşi, nu cred că i-ar stica. Nici eu nu sunt pro bătăii dar nici felul în care Cornelia procedează nu mi se pare normal. Copii pot fi educaţi cu vorba, pot fi supuşi prin tonul vocii, prin felul în care îi priveşti. Dar ea nu are tărie de character nici măcar în faţa propiului copil. Dacă ajungi să te rogi de un ţânc să nu fure nu ştiu ce din magazine, e grav, copilul ăla nu va înţelege niciodată ce e bine şi ce e rău şi-şi va trata părinţii fără respect. Dar nu am copii ca să dau lecţii aşa că mai bine mă abţim.

Satul nostrum e foarte frumos şi curat. E un sat de oameni foarte harnici. E o rutină străveche prin care oamenii îl menţin astfel şi nu cred că e om care să nu o respecte, nu din obligaţie ci din obişnuinţă şi proprie voinţă. În fiecare dimineaţă, femeile mătură în faţa porţii şi udă prcelele cu iarbă şi flori din faţa casei. Majoritatea au duzi sau peri pentru că ţin umbră vara dar sunt unii, ca mama de altfel, care au flori. Sunt doar câteva străzi asfaltate în tot satul şi strada noastră e una dintre ele pentru că se află aproape de intrarea în sat, se desprinde din şosea si duce, cotind la vreo câteva case de noi, spre gară. Soseaua se continuă intrând în sat şi traversează râul (care trece parallel cu strada noastră, chiar peste drum de noi) printr-un pod, continuă încă un pic până in centrul satului şi de acolo se continuă mai departe printr-un drum mai îngust până la cimitir. Mai sunt încă vreo câteva străduţe asfaltate, printre care cea care duce la satul vecin, cea dinspre mânăstirea din vale şi strada cu biserica ortodoxă. Sunt două biserici in sat, una ortodoxă şi una catolică, cea mai mare, dar aceasta nu a fost asfaltată din motive pe care nu vreau să le povestesc acum. Cel mai frumos e centrul satului, o piaţă mare pavată cu piatră, cu rondouri de flori, băncuţe, buticuri, standuri de legume şi fructe, magazine; primăria , farmacia şi poşta se află tot aici. Şcoala e în imediata apropiere. Nu sunt licee în sat dar cel mai apropiat oraş se află la jumătate de oră de mers cu trenul iar copii fac naveta zilnic pentru că nu-i departe şi nici scump.

Strada mea mi se pare cea mai frumoasă dintre toate pentru că are râul cu albia lui coborând din buza străzii. Mai mult, râul cade într-o cascadă mititică chiar imediat sub pod, oferind copiilor un loc mai adânc unde să se bălăcească vara. Toţi copii satului se adună aici pentru că-i sufficient de mult loc pentru toată lumea. Şi eu mă bălăceam aici, vara, uneori ceasuri întregi până mi se zbârcea pielea şi-mi invineţeau buzele. Dar eram copii şi eram căliţi, nu răceam niciodată.

Supermarketul e aproape de piaţa satului, aşa că am luat-o agale peste pod şi am urcat pe stradă, drept înainte. La noi e politicos să dai ″bună-ziua″ oamenilor care stau pe bănci în faţa porţilor, la poveşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Ziua nu vezi decât bărtâni dar seara, satul e animat de lume adunată la poveşti, tineri şi bătrâni, adunându-se de prin jur la câte o casă, cu scăunele şi bănci. Îşi cumpără seminţe şi toată seara, după întoarcerea ciurdei (au rămas tot mai puţin cei care au vaci şi animale domestice pentru că Uniunea Europeană nu mai permite), discută fleacuri, povestesc filme, bârfesc, îşi împărtăşesc secrete culinare şi de cele mai multe ori îi prinde miezu nopţii astfel. Vara stau chiar şi mai mult. Iarna, femeile se adună la o vecină şi o ajută să frământe aluat de pâine ori urmăresc seriale împreună iar bărbaţii petrec la crâşma din capătul străzii mele. Oricare din capete, e câte o crâşmă în fiecare.

Asta-i viaţa satului şi crescând aici, in mediul ăsta prietenos, îmi dau seama tot mai mult că num ă voi adapta niciodată vieţii la oraş, şi cu atât mai mult, vieţii în oraşul acela parcă nesfârşit unde sunt nevoită să petrec următorii 4 ani de viaţă studiind. Oraşul îmi pare un loc periculos, ca un labirint de întortochiat! Nu ştiu cum reuşesc fraţii mei să locuiască în asemenea locuri ostile şi mă bucur că frate-meu Carol a decis să nu se confrunte vreodată cu aşa ceva. Cred că îi e greu atunci când e nevoit să meargă la oraş, să-şi cumpere una, alta. Cu toate că fraţii mei îl necâjecs, eu cred că e intelligent. De c ear lăsa liniştea satului pentru nebunia unui oraş? La noi nu există crime, jafuri, scandaluri (mai grave decât cele între soacră şi noră, mă refer), corupţie, traffic, pături sociale….La noi, oamenii sunt egali, sunt la fel de respectuoşi cu cel mai amărât sătean cum sunt cu primarul sau cu preotul; la noi nimeni nu se luptă să fie la modă, nu dăm banii pe haine de firmă, nu ne luăm maşini scumpe, nu marginalizăm copii mai săraci. Îmi aduc aminte un chef ţinut imediat după începerea anului, la facultate, un chef mare la care nu m-am dus, evident, dar la care au fost refuzaţi puşti şi puştoaice bogate pe motiv că nu sunt sufficient de bogaţi, populari, cunoscuţi. Am fost şocată să aud că şi copii de bani-gata reuşesc să stabilească ierarhii între ei. La noi nu există aşa ceva. Când eram încă acasă, mai mergeam ocazional la chefuri în sat, ţinute într-o clădire abandonată. Mi-o amintesc pe Maria, considerată a fi cea mai înstărită din sat pentru că tatăl ei avea cofetăria şi două din barurile mari din sat, cele de pe strada mea. Cu toate că realitatea era asta, cu toate că avea cele mai bune haine şi cea mai modernă casă, Maria avea ca cea mai bună prietnă, pe Ioana, o fată de la orfelinat, săracă la fel ca toţi copii de la orfelinat. Toţi ştiam că Maria e bogată dar nu-i păsa nimănui, nici chiar ei. Niciodată nu vorbeam de averea celuilalt, niciodată nun e interesa lucrul ăsta. Maria a avut iubiţi de prin sat mult mai săraci ca ea şi sunt convinsă că niciodată nu s-a gândit la asta, nici ea, nici ei. Maria dansa la grămadă cu toată lumea, mânca mâncarea făcută la ceaun, se îmbăta din alcool ieftin şi vomita umăr la umăr cu prietena ei. Dormea in feldăra de fân alături de restul copiilor care se îmbătaseră şi la fel ca ea, nu doreau să se întoarcă acasă şi să fie văzuţi de părinţi. Aşa era Maria şi aşa eram toţi. Pentru noi, ea avea o casă mai frumoasă, nu mai mulţi bani. Pentru ea, noi aveam case tradiţionale, nu sărăcăcioase. Şi credeam aceste lucruri cu sinceritate, nu din politeţe.

Mi-era silă să mă întorc la oraşul acela îmbâcsit şi aglomerat, la studenţii snobi şi aroganţi, la superficialitatea unei comunităţi conduse de prejudecăţi şi etichete, de clasificări, false valori şi ipocrizie. Mi-era scârbă…

La capătul pământului -Capitolul I

2009-02-02T18:20:00.000-08:00

Mama făcuse special pentru mine plăcintă cu mere, pentru că merele târzii dădură în pârjol şi erau delicioase. Octombrie e o lună bună pentru merele noastre. Pe vremea asta sunt mai mult decât coapte, unele chiar prind a putrezii superficial, pe alocuri dar mama le culege pe cele mai frumoase direct de pe remuri- nu aduce din pivniţă pentru că placinta iese mai bună dacă merele sunt încă pline de sevă vie- dar nu le omite pe cele puţin putrezite. Mă refer la cele care au prins pete ici şi colo. Ea spune că asta dă savoare plăcintei. Acum că le-a scos din cuptor, toată bucătăria miroase a scorţişoară şi vanilie. E mai mult decât miros de prăjitură; e miros de acasă şi asta mă umple de bucurie şi tristeţe totodată.

Venisem în vizită, prima vizită de când am început facultatea şi tot la 5 minute mi se umpleau ochii de lacrimi la gandul că trebuie să mă întorc, de parcă aş fi mers spre moarte. Adevăru-i că oraşul îmi părea la capătul pământului iar casa mea era centrul ei. Încercam să mă abţin să nu plâng pentru că acum eram acasă, pentru încă o zi şi trebuia să fiu veselă că am avut banii să vin înapoi. Cine ştie când o să-mi mai permit asta. Mama nu trebuie să vadă că sunt tristă, se va gandi că o duc rău, că sunt nefericită şi nu o să mă lase să mă mai întorc niciodată. Adevăru-i că nu sunt foarte fericită dar nu mă plâng. Singura mea greutate e dorul de casă care mă apasă in fiecare clipă. Dacă ar şti mămica cât de singură sunt acolo, la capătul pământului, ar plânge o săptămână în şir şi s-ar îmbolnăvi de tristeţe. Tare sensibilă mai e mama şi blândă, draga de ea, e anxioasă când vine vorba de familie şi îşi face griji mai mereu, chiar şi din nimicuri. Urăsc să o minte dar trebuie să o fac pentru binele ei. Se vede pe faţa ei îngrijorarea înainte chiar să spună ce o macină. Dintr-o dată i se încreţeşte fruntea, o umbră îi întunecă privirea şi întreaga ei fiină vibrează de tensiune. E nevoie de multă stăpânire de sine pentru a mima convingerea care să o calmeze. Şi chiar şi atunci când pare convinsă, tot nu încetează să-şi pună întrebări în sinea ei. Mămica e atât de grijulie cu familia ei. S-a născut într-o familei mare de care ea a fost cea mai mare şi a trebuit să-şi crească cei 8 fraţi după ce bunica a murit de tânără. Rolul de mamă şi l-a asumat de la 14 ani şi după atâta timp de crescut copii mici, cred că i-a intrat in sânge. După ce s-a căsătorit cu tata, a născut imediat pe fratele meu Andrei. După un am a venit pe lume şi Sergiu, după alţi doi s-a născut Rareş, după încă unul, Carol. Eu m-am născut după 5 ani de la naşterea lui Carol. Mama spunea că îşi dorea mult şi o fiică şi că dacă nu m-aş fi născut eu după cei 4 băieţi, probabil ar fi făcut copii până ar fi fost binecuvântată cu o fată iar eu aş fi avut o grămadă de frăţiori.

Andrei e căsătorit de 4 ani şi locuieşte la oraş, la 2 ore de satul nostrum natal. Acolo a făcut facultatea de inginerie şi a cunoscut-o pe Cornelia, soţia lui. S-au căsătorit repede şi acum au un băiat de 1 an jumătate. Sergiu s-a căsătorit şi el de curând cu Iulia, lucru care a bucurat-o enorm pe mama. Îşi făcea griji că Sergiu nu se va căsători niciodată deoarece e o fire perfecţionistă şi se hotărăşte foarte greu, chiar dacă e vorba de ce pastă de dinţi să cumpere. El şi Rareş locuiesc în acelaş oraş, la vreo 6 ore de mers cu maşina, unde Rareş studiază medicina. Rareş are o iubită, nici nu mai ştiu cum o cheamă şi nici nu o să încerc să-i memorez numele pentru că oricum nu va sta cu ea mai mult de 3 luni de zile. Iar Carol…Carol nu vrea să meargă la facultate sub nici un chip pentru că nu se poate descurca singur. Mamei i se rupe inima cănd il aude cum se plânge că o să moară departe de casă şi-i ţine partea în faţa tatei. Tata vrea ca el să aibă studii superioare, să devină om mare şi bogat, aşa cum părinţii mei nu au fost dar tata nu înţelege că fratele meu face bani buni şi fără aceste studii. El lucrează pe calculator, face detonate şi e foarte priceput. Din banii pe care-i câştigă astfel, plăteşte toate taxele casei. Tata tot crede că fără facultate nut e poţi descurca în viaţă. Desigur, susţin învăţământul superior dar Carol ar murii de foame dacă ar fi să plece departe de casă. N-ar fi în stare nici să dea cu aspiratorul. Apoi, Carol îmi seamănă mult, e şi el foarte ataşat de casa noastră la fel ca mine. Dar eu nu mă pot descurca ca el.

Mămica poartă un şorţ curat şi are mereu la îndemână vreo alte 5-6 pregătite în caz că-l murdăreştepe cel actual. Pe sub şorţ are o rochie verde închis ori pantaloni şi bluză în nuanţele mării. E grăsună şi nu foarte înaltă dar spre deosebire de multe femei, e fericită şi spune că sarcinile au împlinit-o numai bine pentru vârsta ei. Părul ei negru ca cerul nopţii mi-e şi mie moştenire şi mi-ar fi plăcut să-l am drept şi mătăsos cum îl are ea dar în schimb, m-am ales cu cârlionţi mari şi imposibil de aranjat. E oacheşă mama iar privirile ei îşi schimbă parcă culoarea în funcţie de starea ei de spirit; când e furioasă parcă-s verzi iar când e îngrijorată, aduc a albastru verzui. Cănd e liniştită, sunt de un albastru pur, ca mările curate şi limpezi. Iar ochii ei devin acum albaştrii cenuşii, ici colo verzui.

- Mănânci bine la cantină? Ce vă dau oamenii ăia? Sper că nu vă ţin numai în orez şi fasole!spune ea îngrijorată.

- Nu, mămică. Avem meniuri în fiecare zi. Luni mâncăm tocăniţă de cartofi şi sandwich cu brânză. Miercuri, de exemplu, avem ciuperci şi chiftele. Sunt foarte bine gătite şi nici nu-s scumpe.

- Şi-n restul zilelor?

- Stiu eu, salate, supe, găluşte umplute. Deserturile sunt cele mai bune, budinci de ciocolată şi fructe uscate….

- Dar vă dau porţii mari? Ajunge pentru toată lumea? Şi pâina, e destulă?

- Da, stai liniştită. E o instituţie cu pretenţii, e normal să aibă cel mai bun buffet.

Cu adevărat e o şcoală cu pretenţii şi au un buffet excellent dar totodată, scum şi sofisticat. Bufetele sunt împărţite pe clase, A, B şi C iar eu nu-mi permit decât meniuri C. E o facultate foarte renumită unde merg în general copii bogaţi, care mănâncă sufle-uri franţuzeşti şi preparate orientale a căror preţuri depăşesc banii mei de buzunar pe o săptămână. Mai sunt şi copii simpli, ca mine, care au întrat pe burse. Ei mănâncă tot meniuri C. Meniurile B sunt mai mult din aroganţă, ca să se stabilească o mai clară diferenţă între cei ca mine şi cei ca ei. Dar nu vreau să-i spun mamei despre lucrurile astea.

- Mai spune-mi de profesori. Cum sunt?

- Sunt exigenţi. Dar foarte buni. Profesorul de engleză vorbeşte cu accent englezesc atât de repede că de multe ori trebuie să-l rugăm să repete. Cel mai mult îm place profesorul istorie, e un om bland şi are un stil aparte de a preda…parcă vezi în faţa ochiilor toate evenimentele…te fură povestea şi uiţi să mai iei notiţe.

- Dar nu aveţi profesoare?

- Ba da. De filozofie, de franceză…

- Ş ice note ai luat? Sau nu se adu note…..

- Nu, doar examene. spun eu şi desenz în blatu rămas pe tavă, camera mea de la internat ca mama să şi-o poată imagina. Uite, aşa arată camera.

- Dar ce-i acolo?

- E sistemul audio al Anei, una din colegele mele de cameră. Îi place mult muzica. Uite, aici e patul meu şi acolo e patul Karlei, cealaltă colegă. Avem fiecare biroul nostrum, nu-i prea mare darn e ajunge şi acolo, lângă parul meu e dulapul….

- Dar de ce-i ascuns patul tău tocmai în fundul camerei, după dulap?

- Eu l-am pus acolo, am mai multă lumină să citesc.

De fapt, Anna şi Karla sunt college de 2 ani de zile şi şi-au aranjat camera în aşa fel încât să nu le deranjeze patul rămas liber. Când am venit eu, era deja ascuns după dulap şi nu le.am mai deranjat aranjamentul. Mie îmi place aşa pentru că am geamul la picioarele patului şi pot să mă uit noaptea, când plouă. Anna şi Karla nu suportă să doarmă cu perdelele date deoparte din cauza felinarelor din parc dar mie îmi place să privesc cerul aşa că am găsit o soluţie care le-a convenit şi lor, şi mie cu atât mai mult; am cumpărat o bară de perdea cu ventuze şi am prins-o între dulap şi peretele cu geamul astfel încât atunci când trag perdeaua, am intimidate iar colegele mele se bucură de beznă odihnitoare. Nu-s obişnuită să nu am camera mea iar perdeaua îmi oferă propiul meu spaţiu, deşi doar cât lungimea şi lăţimea patului.

Cu Anna si Karla nu pot spune că mă înţeleg minunat. Nu suntem certate, doar că ele sunt mai vechi rietene, au gaşca lor compusă din studenţi bogaţi şi cu totul alte preocupări decât mine. Sunt şi ele bursiere ca şi mine, fete foarte isteţe şi pentru că nu prea stau în cameră, num ă deranjează. Nu ieşim împreună şi nici nu prea povestim dar sunt amabile şi mai îmi dau o mână de ajutor când nu mă descurc la ceva. Ne înţelegem fără să fie nevoie să ne vorbim. De exemplu, când mă văd că învăţ, sunt drăguţe si părăsesc camera fără să le spun eu ceva. Iar eu fac la fel când una din ele vine cu iubitul ei sau când au chef să asculte muzică, să bârfească, etc. o facem fără să fim rugate, din respect, cred. Atunci când trebuie să le las singure, mă duc la cinema, la bibliotecă, citesc în parc. Nu ştiu ce o să fac atunci când va veni friugul şi ninsorile.

Internatul e mai mult un hotel. Există doar 5 camere pentru noi, ăştia săraci, trei de fete şi două de băieţi. Restul , ma auzit căci nu am avut ocazia să intru in vreuna, sunt camere luxoase, de cel mult 2 persoane, cu televizoare, frigider, pat mare, balcon; de fapt sunt ca nişte apartamente pentru co fiecare are dormitor şi living şi baie imensă. Sunt curioasă ce sume obscene plătesc copii ăştia bogaţi pentru asemenea confort.

- Şi colegii tăi? întreabă mama în timp ce aranjează bucăţelele de plăcintă pe o farfurioară. Ţi-ai făcut prieteni?

- Pe Anna si Karla. Nu prea am timp să cunosc oameni.

- E bine, să înveţi cum trebuie că-i scoală bună şi plătim mulţi bani să te ţinem acolo. Tata ar face cu inima dacă eşti dată afară!

- Mamă, nu mă dă nimeni afară. Nu-i chiar arât de greu încât să num ă descurc. De fapt, sunt o elevă destul de bună.

- Foarte bine, scumpa mea!şi mama mă pupă pe frunte mândră. Eu ştiu că-i şcoală de copii cu bani, cu părinţi patroni şi senatori….nu-ţi fac probleme, sper.

- Nu, nu sunt genul ăla de copii, mamă. Nu te mai uita şi tu la filme americane că nu-i aşa cum vezi la televizor.

- Îmi fac griji, să nu râdă de tine că suntem mai săraci….să nut e necăjască!

- Nicidecum. Şi apoi, suntem mari, nu copii de grădiniţă. Numai copii fac lucruri de astea. Ăştia sunt bine crescuţi, sunt diplomaţi şi eleganţi şi n-au treaba mea.

Nu râde nimeni de mine dar nimeni nu-mi ştie numele, toţi mă ştiu drept fata cu bursă. Copii cu bursă sunt cei săraci pentru că ceilalţi îşi plătesc locurile la facultate. Ca şi copil de bani-gata, nu eşti ştiut de absolute toată lumea. Dar ca şi copil cu bursă, eşti. Ar fi greu să nu te recunoască din moment ce nu ai haine scumpe şi maşină, nu-i aşa?

Mama mă trimite să-i chem la masă pe Carol şi tata. Din clipă-n clipă trebuie să apară şi Andrei. A spus că vine şi el să stea o zi aici, acum că m-am întors şi vrea să mă vadă. Măine trebuie să plec pe noapte ca să ajung înapoi la facultate căci trenul face 14 ore şi vreau să prind o noapte de somn întreagă. N-am lipsit la nici un cur şi nici n-am de gând.

Când intru în camea lui Carol, acesta îmi face semn să mă apropiu de biroul său. Lucrează, ca de obicei. Îmi arată încântat munca lui; într-un program făcuse un personaj din cap până.n picioare, ce-mi semăna.

- Lucrez la nişte caractere pentru u joc ce va apărea curând. Caracterul uman feminin eşti tu!spune el încântat. Nu-i gata încă dar când termin, va arăta aidoma ţie!

- Nu trebuie să faci asta. Nu vreau să apar într-un joc!spun eu speriată şi flatată totodată.

- Eşti cel mai bun model pentru caracterul ăsta, pe bune! Desigur, o să porţi haine de piele şi o să ai arme gen săbii şi pumnaluri….

- Nu ştiu ce să zic, num ă reprezintă.

- Din contră, eu cred că prinde exact esenţa….

Poezie

2009-01-31T16:08:00.000-08:00

Luceafărul

de Emi Nescuzabil.

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din mahala de Bucureşti,

O panaramă de fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Se îmbrăca ca o paiaţă

Şi asculta manele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Spre parcarea unde-n colţ

Un Luceafăr aşteaptă.

Îl vede azi, il vede mâni,

Astfel dorinţa-i gata;

Simţind că-i rost de euroi

Pe loc i se pune pata!

(mai târziu, la ea in apartament)

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

Zâmbea prostesc si-l iscodea

Cu privirile ei tâmpe.

Şi cât de viu s-aprinde el

În orşicare sară,

Când o vedea muncind din greu

Cu botu’ la el in p…poală.

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ş-alunecau din portofel

Şi banii lui, o droaie.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

- O, cumpără-mi şi-un telefon,

Şi-o casă, şi-o maşină…

- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi tu oare,

Acum, la bancomat să scot

Atâtea milioane?

- Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe

Eu mă fut, tu mă plăteşti,

Băiete, pricepe!

Şi se tot duce… S-a tot dus,

De dragu-unei copile,

În Spania, la cules căpşuni

Să-i cumpere ei vile.

(după câteva luni de la plecarea Luceafărului)

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Lucra ca chelnăr în Bamboo,

Servind la câte-o masă.

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Servea vodka şi Cola

La don’şoara cu pricina.

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz-o focul;

″Acu-i momentul să o fuţi

Pân’ nu-ţi ia altu’ lucul!″

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

- Pisi, e din partea casei

Dacă faci bine treabă!

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

″ Bă, ce noroc am eu

Să-mi cadă ăsta-n plasă!

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

De mai stăm aici vreo 2 ceasuri,

Îl îmbăt de crapă!″

(după două ore apare in Bamboo, Luceafărul plecat in Spania)

Luceafărul vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă;

Abia s-a desfăcut la şliţ

Şi ea-i şi sare-n braţe!

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Pă fraieru’ plecat la căpşuni.

Şi-i spune cu încredere:

- Cobori în jos, luceafăr bland,

Alunecând pe-o rază,

De reflector, daca-i putea

Că nu treci tu de pază!

El tremură ca alte dăţi,

În codrii şi pe dealuri,

Că-n Spania îl căsăpiseră unii

Cu săbii şi pumnaluri.

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul,

Se obişnuise cu cafteala

Şi cu jandarmii de tot căcatul.

( Luceafărul spune nostalgic, în timp ce lua bătaie de la paznici)

- Trăind in cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece

Eşti doar o fufă de rahat,

Ca tine-s alte zece!

Din acelaş ciclu: Urmează balada pitzipoancei ofensate de vorbele Luceafărului, prin care va încerca să arate că ea e de fapt unică dar marea ei dramă e că toate fetele o copiază. Da’ nu ştiu când o s-o scriu aşa că răbdărică.

Notă editorială: Domnul Emi Nescuzabil este un june scriitor şi cere să-i scuzaţi rimele imperfecte şi versurile inegale. Dacă sunteţi curioşi în privinţa identităţii sale, vă aduc la cunoştinţă că acesta este numele lui real; mai mult, el este piticul de pe creierul meu, piticul care răspunde de latura mea artistică. Celălalt pitic de pe creierul meu, Gheorghe, refuză să coopereze deocamdată.

Filmuleţe kinky

2009-01-31T16:03:00.001-08:00

Sâmbătă e cel mai prost moment pentru a te uita la televizor pentru că se dau numai reluări şi căcaturi. Şi dacă îl deschizi pe la ora amiezii, e jale mare. De obicei mă uit la TV când e mama acasă; ne tolănim amândouă cu ţigarea şi berica în mână, în căutare de divertisment. Mama butonează. Când se termină grila de programme şi nu găseşte nimic, îmi pasează mie telecomanda, de parcă la mine o să arate altceva. După ce butonez eu, i-o pasez înapoi. Şi tot aşa pană ne plictisim, ea adoarme şi eu rămân cu datoria de a găsi ceva interesant pentru când se trezeşte ea. Dar dacă nu-i, apăi nu-i.

Nu cunosc eu prea bine toate emisiunile dar dintre tot ce se difuza pe la ora aia, am convenit că Apropo-TV ar fi parcă mai puţin horror decât serialele româneşti de toată jena şi filmele despre mirese americane certate cu soacrele lor. Habar n-avream ce-i de capul emisiunii dar m-a prins, cel puţin ediţia de azi. Se dezbătea problema vedetelor care se filmează făcând sex şi se punea întrebarea dacă acele casete apar pe posturi şi la ziare ca răzbunare sau e doar un şiretlic a lor pentru a apărea iar pe primele pagini ale ziarelor. Văzui şi eu ce-or difuzat ăştia, fragmente de filmări cu Paris Hilton, Pamela, Andreea Antonescu şi cuplul Columbeanu. S-au mai pomenit şi alţii. Prima reacţie a fost ″Asta-i tot?!″ după care am ridicat sceptică o sprânceană. Să sintetizăm:

De ce te filmezi când faci sex:

Te filmzi pentru că te incită idea de risc. Ai tras pe bandă ceva intim ce nu ar trebui văzut de nimeni. Îţi place idea că oricând poţi fi compromisă iar senzaţia de pericol te umple de adrenalină. Şti că nu o să apară pe internet dar caseta există şi asta e sufficient. În cazul ăsta, mergi la un terapeut.
Te filmezi pentru că atunci când eşti horny, esti extrem de sexy. Asta-i dovedită. Tu nu poţi vedea cât de sexy eşti dar vrei confirmarea. Poate vrei caseta şi pe viitor, ca stimulant pentru tine sau pentru iubitul tău. Vrei să imortalizezi senzualitatea ta tinerească care o să dispară peste 10 ani. N-o să te ajute cu nimic filmul odată ce îmbătrâneşti.
Te filmezi pentru că eşti vedetă, nu ai mai apărut de mult prin presă, succesul tău depinde de asta si deh, dacă nu poţi altfel să impresionezi….Eşti lame.

Cum te filmezi când te fuţi:

Pui camera în faţa patului şi începi. Dacă vrei să se vadă ceva, aprinde şi tu lumina că altfel n-are rost. Dacă eşti atât de exhibiţionistă să te tragi pe bandă în timp ce o iei la greu, n-ar trebui să te inhibe lumina aprinsă. Că doar ăsta-i scopul.
Nu pune obiecte în faţa aparatului că nu se mai văd uneltele muncii. E anormal să arunci tricoul tocmai pe aparat. E de înţeles că febra-i mare dart tu îţi doreşti filmuleţul aşa că e natural să ai grijă să iasă cât mai bine.
Nu mergi după scenariul filmelor porno (sex oral ea, sex oral el, sex anal, sex obişnuit în mai multe poziţii) pentru că ăsta-i expirat. Poate nu-ţi plac toate iar filmul nu tre’ să demonstreze cât de bună eşti tu in toate poziţile că doar nu-l arăţi nimănui, nu-i aşa?

Cum îţi dai seama că un filmuleţ a fost făcut special pentru a fi dat presei:

Oamenii nonconformişti se filmează după clasicul scenario al filmelor porno. Dacă tot e să o vadă lumea, măcar să arate că ştie detonate.
Oamenii mai puţin nonconformişti nu vor dori să arate totul. Vor poziţiona camera prost, ca să nu se vadă tot, vor arunca ceva accidental pe cameră, vor stinge lumina. Din moment ce faci asta, e limpede că eşti conştient că şi alţii o s-o mai vadă.

Dacă tot faci un filmuleţ porno cu tine ca să atragi atenţia şi nici nu vrei să recunoşti că asta-i modalitatea ta josnică de a te face cunoscut, măcar fă-l cum trebuie încât să nu trezească suspeciuni. Ori faci lucrul pân’ la capăt, ori nu-l mai faci deloc. Textile de genu’ ″Am fost filmată fără să ştiu″ nu ţin, sincer. Dacă ăla cu care ţi-o trăgeai te filma pe ascuns, cu siguranţă ar fi găsit o metodă să te filmeze cât mai bine că doar prin vagi presupuneri nu dovdeşte nimic. Iar tipii de genul lui au mereu ceva de dovedit. Şi dacă tot vrei să te tragi pe bandă de dragul de-a te trage pe bandă, asigură-te că ăla care te fute e de încredere, fă cumva să rămână filmul la tine, fă-o numai cu soţul şi în nici un caz cu unu’ pe care l-ai cunoscut aseară la bar. Părerea mea.

Schimbarea la faţă

2009-01-30T16:55:00.000-08:00

Lumeeee, am împrospătat blogul în ideea că ar fi frumos să începem un nou an cu o nouă interfaţă. Acum e roz, seamănă cu un blog despre cosmetice, stiu...dar post-urile vor rămâne aceleaşi, promit. Hai că mă gândeam să-l fac mai feminin, probabil din disperarea că-s bolnavă şi arăt ca dracu', cine ştie ce se întâmplă când o să-mi treacă şi o să revin la aspectul meu originar...

Deocamdată rămâne aşa, cel puţin pentru următoarele 6 luni, după care probabil mă plictisesc şi-l rearanjez. E kinda distractiv să concep banner-e, să-l scriu, rescriu, aranjez in pagină şi multe altele. Promit să fie negru data viitoare. Oricum, culorile iniţiale îmi păreau cam turbate, obositoare pentru ochi iar eu ţin la retina voastră!
Deoarece încă sufăr de lipsă acută de inspiraţie, n-am nimic de scris aşa că aş putea să mai aberez puţin pe tema asta, total neinteresantă, dar mai bine vă anunţ că m-am hotărât să nu mai folosesc nume şi porecle cunoscute, din respect pentru intimitatea voastră. Asta nu înseamnă că nu o să mai scriu despre personajele mele mult dragi dar vă puteţi alege măcar un nick după dorinţă. Aştept mesaje, comment-uri, whatever, prin care să-mi ziceţi cum să vă botez. Ăştia care apar frecvent se ştiu ei.
Altă noutate e că host-ez chestii la dorinţă. Cine vrea să tăvălească inamici în noroi, să facă mishto, să spună poezii, să publice orice îi trece prin căpşor, are la dispoziţie blogul meu. Copyright asigurat. Nu că-s darnică, da' eu scriu prea rar şi de cele mai multe ori prostii.
Altă noutate e că nu o să mai scriu prea curând, sau cel puţin aşa cred.
Altă noutate e că nu mai am noutăţi.
Vă las.

Not to do’s.

2009-01-28T16:35:00.000-08:00

Lista lucrurilor pe care nu o să le mai fac vreodată:

· Nu o să mai fumez niciodată Pall Mall. Pall Mall-ul are pentru mine acelaş effect pe care-l au pentru alţii creta, duşurile reci, băuturile cu gheaţă când eşti încălzit, etc. Adică răcesc. De câte ori fumez ţigările alea de rahat, sistemul meu imuniar se prăbuşeşte abisal şi fac febră, răcesc, tuşesc, strănut, îmi curg ochii şi nasul, răguşesc şi în final…nu vreţi să ştiţi finalul!

· Nu o să mai iau niciodată painkillers. Pe mine m-a blestemat d-zeu cu dureri menstruale atât de acute încât atunci când mă apucă, încep să sunt apropiaţii şi să-mi iau adio. Singurele analgezice care mă ajută (mă ajutau, mai nou sunt fiica ploii) sunt Piafenul (2-3 pe zi) şi incă un medicament pe al cărui nume nu-l ştiu dar o capsulă de chestie de aia e cât 2 Piafenuri odată. Prinsă de durerile purificării trupeşti, am abuzat de ele şi după două Piafenuri şi o capsulă de aia (toate luate la interval de o oră), am rămas în continuare cu durerea şi pe deasupra m-am făcut şi c-o intoxicaţie. Azi dimineaţă când m-am uitat în oglindă, am crezut că mă transform în unicorn! Ceea ce credeam eu că e coş, nu era atlceva decât o blândă afuriită. În câteva ore arătam ca pizza pentru că blânda făcuse alte blânde pe tot corpul, unele care dor şi cer scărpinate în acelaş timp.

· Nu o să mai arăt că sunt vulnerabilă in faţa unui tip. De obicei sunt tare, indur şi rabd. Dar oricât de tare eşti, tre’ să mai ai şi tu o zi, din când în când, în care să fi vulnerabilă. Să-ţi plângi de milă, să te victimizezi excesiv, să cauţi atenţie, să ţi se dea atenţie, să te simţi urâtă chiar dacă eşti, să vrei să mori, să te închizi in casă, să plângi la comedii şi să te emoţioneze al doilea război mondial. E dreptul tău ca femeie să faci asta cel puţin de două ori pe an (preferabil de ziua ta şi de 8 Martie), desigur, nu mai des de ăstea două ori. Oricum. Doar că bărbaţii clachează la aşa ceva. Dacă mami e la pământ, e sfârşitul lumii, ei nu mai pot supravieţuii! Ei nu înţeleg că rolul tău nu e doar să fi femeia de fier care se luptă cu furtunile şi fuge repede să pupe buba atunci când ei se rănesc. Dacă tu eşti varză, îi apucă disperarea, încep să te implore să-ţi revi. Dude, crezi că-I o plăcere să fiu muci? Nu, e o necessitate! Aşa că băieţii trebuie să scoată degetul din gură şi să se descurge singuri când mami nu-I mai poate supraveghea. Iar asta e foarte traumatizant pentru ei. Şi nu vorbesc aici de masculii mămoşi, vorbesc de toţi masculii, indifferent cât de feroce sunt ei. Toţi cad în căcat dacă şi tu cazi.

Devotamentul meu pentru acest blog!

2009-01-27T16:12:00.000-08:00

Am întrebat-o pe Lexi de ce nu-şi face blog şi mi-a spus că cititorii blogului se aşteaptă să vadă ceva in fiecare zi iar ea nu poate să scrie zilnic. M-am gandit la mulţii mei cititori (vreo 2 cu mine cu tot) şi din respect pentru ei m-am pus să scriu. Dar cum nu am nimic de comunicat, am zis să fac o teorie referitoare la faptul că nu am nimic de zis.

Sufăr de o boală de căcat care se manifestă într-o manieră de căcat: cand am chef, nu am idei. Cand am idei, nu am chef. Aşa că atunci când scriu pe blog, să stiţi că de fapt sunt lipsită de orice idée, n-am nimic de comunicat şi dacă e ceva interesant, atunci cu siguranţă idea e veche de vreo câteva luni, ascunsă în căpsor şi asteptând momentul când am chef să o comunic. Hai că asta tot mai mege. Dacă mă chinui eu, găsesc ceva de aruncat pe foaie, vreo replică pe care am crezut-o cândva interesantă şi apoi încep şi aiuresc pe tema ei. Mai rău e cand nu am chef cu toate că mica mea tărtăcuţă fată noi şi noi ideei. Unele sunt atât de geniale că rămân acolo ani de zile până să prindă ocazia de a vedea lumina monitorului.

Acum ştiţi ce fac când nu scriu pe blog. Mai bine zis, ce nu fac. Să ştiţi, dragii mei cititori, doi la număr, că soarta blogului mă preocupă în mod deosebit tocmai atunci când nu scriu nimic. De fapt, sunt atât de stârnită să scriu ceva încât numai la asta mă gandesc toată ziua! Dar cum am zis, e chef dar nu e idée asa că mă screm din răsputeri să vin cu ceva cu care să rup gura târgului. Atat de tare mi-o doresc încât nu-s in stare de nimic. Orice lucru în jurul meu parcă ar fi şi totuşi nu ar fi motiv de inspiraţie….hmmm….

Mama mă bate pe umăr şi-mi spune că e din cauza hormonilor. Mama uită că fică-sa a crescut de acum 3-4 ani şi că hormonii nu mai prea au de-a face cu asta. Dar e altceva, e avântul tineresc, e senzaţia aia de ″nu există limite″. Ştiţi şi voi, vorbesc de senzaţia că poţi face o diferenţă, că esti primul şi unicul care a pus coadă la piersică, că ai dreptate, că părerea ta e cea mai importantă, că lumea nu-I chiar aşa de mare iar oamenii ăia deştepţi şi faimoşi nu-s cu nimic mai buni decât tine. Da, mie mi se întâplă chiar des şi când se întâmplă, e nebunie la mine în casă! De exemplu, într-un moment de ăsta mi-am construit şasiu şi mi-am întins pânză, ăl mai mare şasiu cu aia mai mare pânză şi mă şimţeam deja da Vinci pictând-o pe Mona Lisa. Chestia e că odată văzută cu pensula în mână, ciciu ideei. Şi am stat ceva vreme cu pensula în aer până m-am dat bătută iar pânza o mai am şi acum după dulap, la fel de albă ca in prima ei clipă de existenţă. Alt exemplu: Mă holbam ieri la o portocală şi nu ştiu de ce, am avut iar sezaţia aia că aş putea face ceva deosebit cu portocala aia dacă aş găsi un mod total deosebit ca s-o descojesc. Bineînţeles că nu am găsit. Am fost prea deprimată ca s-o mai mănânc.

Acum înţelegeţi suferinţa mea? Toată ziua asta m-am zvârcolit ca un peşte sub laba pisicii căutând ceva super-interesant să vă spun, să vă fac să râdeţi până la crampe, să plângeţi cu muci, să nu puteţi dormi noaptea, să vă pocăiţi, să vă masacraţi familia, ştiţi voi….ceva de impact. Ete’ pula, n-am găsit. Şi voi probabil mă înjuraţi în gând că v-aţi pierdut vremea citind porcăria asta, nu-I aşa? Haideţi, am gripă, n-am media încheiată la engleză şi religie, citesc Shogun, pentru numele domnului! Nu vedeţi că agonia mea n-are limite!? Şi mi-e poftă de-o portocală…

Până data viitoare când o să vă plictisesc, memoraţi acest căntecel plin de voioşie:

Life’s gonna suck when you grow up

When you grow up, when you grow up

Life’s gonna suck when you grow up

And it sucks pretty bad right now!

Latura mea romantică

2009-01-23T16:38:00.000-08:00

Aşa cum nu v-am obişnuit până acum, o să scriu de data aceasta cu maximum de seriozitate, fără glumes au ironii, fără jicniri şi fără intenţia de a distra pe cineva. Dacă nu asta căutaţi, atunci n-aveţi decât să recurgeţi la alte bloguri. Pentru că in seara asta mă simt tristă, melancolică, plină de dor şi dragoste pentru toţi şi toate şi in particular, pentru cineva anume. N-am să spun cine ca să sporesc misterul şi dramatismul dar cu siguranţă acea pesoană ştie că doar pentru ea aş putea să simt aceste lucruri. Mă rog, nu sunt eu cea mai mare expertă in a transpune trăiri interioare in cuvinte, cu toate că sunt elementele mele mult prea dragi dar uneori, cele mai simple şi nobile lucruri sunt şi cele mai greu de mărturisit.

N-am să compun epopeei eminesciene şi nici de metafore nu-mi arde, n-am să încerc să concurez cu vreun mare romantic, n-am să împrăştiu cuvinte dulci… lucrurile astea au darul cel mai adesea de a distruge sau pierde esenţa tare a mesajului. N-am de ce să distrug aşa ceva. În schimb, o să vorbesc despre cele mai de preţ lucruri pe care un om le poate acumula în toată viaţa lui de rahat: amintirile. Amintiri despre parcuri, să zicem. Parcuri ale căror copaci au fost martorii lucrurilor pe care eu am putut să le simt în acele momente. Desigur, nu toate bune, dar majoritatea au fost. Parcuri in care am fumat împreună, ţigare de la ţigare, ţigare ieftină, scumpă, aromată, a noastră sau împrumutată, am pufăit-o sau poştit-o. Ţigare fumată cu poftă până la filtru sau doar pe jumătate. E fascinant ce mult ne-a legat o ţigare, o simplă foiţă cu miez de tutun! Mai mult ca sigur ţigarea a fost şi mijlocul prin care am petrecut şi petrecem timp împreună şi ne leagă, cumva, printr-o relaţie de professor-învăţăcel, eu fiind profesorul care a oferit prima ţigare. Deloc de lăudat dar într-un fel mă bucur nespus că am făcut-o; am mai fi spus noi toate cele spuse dacă nu ar fi existat tigarea mijlocitoare?

Iar parcurile acelea aveau bănci minunate pe care am şezut şi pălăvragit despre vrute şi nevrute, bune şi rele, lucruri poate secrete, poate ruşinoase, poate neimportante. Bârfe şi polemică. Certuri. Împăcări. Mărturisiri. Râsete şi chiar tragedii. Băncile alea le ştiu pe toate şi dacă vreţi alfel, ne-au sprijinit când aveam mai multă nevoie. Fie că era vară şi simţeam pe glezne atingerea firului de iarbă, fie că era iarnă şi zăpezile ne zgribuleau, parcurile astea n-au încetat să ne ofere un loc al nostrum, fie şi pentru scurt timp.

În unul din parcurile astea ne-am confesat cele mai adânci secrete, cele mai tulburătoare şi arzătoare secrete. Nu pe faţă, nu dintr-o dată, desigur. Ci stingheri, nesiguri, temători, nerăbdători…poate cu cuvinte prea puţine şi mai mult din priviri. Da, a fost o confesiune subtilă şi poate nu atât de iscusită, dar a fost tot ceea ce puteam da în momentul acela. Nu spun dacă am fost veseli sau trişti, pentru că fiecare ştie răspunsul în adâncul lui şi-l păstrează pentru şine. Unele lucruri nu se spun iar altele se spun la timpul lor. Unele lucruri se spun prea târziu. Altele, prea devreme. Dar ele trebuie spuse cu discernământul consecinţelor lor. Parcurile alea…

Parcurile alea ştiu prea multe despre noi. Poate chiar mai multe decât ştim noi despre noi sau despre cealaltă persoană şi asta nu-I neapărat rău, consider, atâta timp cât tot ce se poate descoperii se descoperă. Poate savoarea e încă misterul care există şi care te face să lupţi pentru mai mult, pentru tot mai mult. Nu regret nimic din ce ştiu parcurile despre noi pentru că altfel n-aş fi avut vreodată ocazia să visez, să plâng pentru tine sau din cauza ta, să ma bucur pentru bucuriile tale, să-mi doresc să fiu o persoană mai bună, mai liberă, mai puternică. Nu pentru mine că’ mie nu-mi foloseşte; pentru tine. E un cadou, nu un favor şi nu aştept nimic în schimb. Parcurile alea….parcă mi-ar place să ne mai plimbăm odată, poate de mână, poate cot la cot, depănând amintiri, râzând, pulsând a emoţie. Poate o să-mi spui lucruri pe care vreau să le aud.

De obicei se încheie cu o declaraţie, îmi spune mama care se uită peste umăr. Dar a spune propoziţia aia cu două cuvinte ce incep cu ″t″ şi ″i″ mi s-a părut întotdeauna dificil si irrelevant. Nu trebuie să o spun. Şti că aşa e.

Dezbateri şi nefumători

2009-01-19T13:49:00.000-08:00

N-am băgat de seamă prima dată cand mi-o zis Lexi de treaba asta. Dar am văzut cu ochii mei minunea minunilor. Nu-s foarte out going dar mai trag şi eu chiului prin cafenele, mai ies şi eu la un păhărel prin localuri. Cand am timp. Şi am observat că unele (aproape toate) localurile noastre sibiene şi.au dotat geamurile, uşile, vitrinele cu bileţele, etichete, hârtiuţe pe care scrie cu o urmă de mândrie (sau poate doar eu sunt mândră): ″Local pentru fumători″. Moamă! Există dreptate în lumea asta de caca! După decenii de campanii anti-fumat, după izolare de restul clienţilor localelor şi restaurantelor, după tortura vizuală provocată de imaginile tâmpite de pe pachetele de ţigări, după toţi anii ăştia de fumat după şcoală in pauze…însfârşit există locuri unde pot fuma păstrându-mi demnitatea, fără a fi nevoită să mă ascund şi fără să îmi mai bodogăne vreo babă că-I afum blana de nurcă! Toţi fumătorii să ridice mâinile şi să strige un ″Aleluia!″

Roata se mai şi întoarce. Mă întreb unde se duc acum nefumătorii. Eu mai ştiu doar două localuri pentru ei. Cu siguranţă mai sunt şi altele dar important e că cele mai bune sunt de-ale noastre….mai aveam o idée dar tre’ să plec. E vorba de o dezbatere in cafeneaua Humanitas pe tema ″Există cărţi periculoase?″.

După 4 ore:

M-am întors de la dezbatere. Nici nu vreau să-mi amintesc momentul în care am fost rugată să-mi dau cu părerea privind cărţile periculoase pe care le-am citit sau întâlnit. Oamenii ăia se asteptau să le zic cine stie ce carte super-mumu-mimu de vreun autor super-mama-mia doar că eu nu am citit asa ceva. M-am bâlbâit (şi pentru că nu mă simt confortalil să vorbesc în faţa unui public pe care nu-l cunosc), m-am repetat, am scos-o eu cumva la capăt fără să zic mare lucru. Citeam dezamăgirea pe feţele lor…ce puii mei, nu l-am citit nici pe Dostoievski, nici pe Tolstoi, nici pe mai stiu eu ce franţuz….şi nu pentru că n-am vrut ci pentru că nu-I înţeleg! Recunosc cu ruşine că nu sunt în stare. Doar că eu picasem într-un grup de intelectuali, profesori universitari si altii din categoria lor. Ei foloseau cuvinte extravagante, se foloseau de tot felul de expresii, dădeau citate şi discutau despre nişte scriitori a căror nume nici nu pot să-l pronunţ.

Cred că a fost prima dată în viaţa mea când m-am simţit incultă. De obicei fac faţă unui subiect de discuţie chiar dacă nu-l cunosc, reuşesc să mă implic cât de cât, ceva-ceva tot ştiu despre respectiva temă. Vreau să cred că am o minimă cultură generală. Dar azi am fost blană. Azi, am realizat că cercul meu de prieteni nu e totuşi atât de intelligent cum am crezut pentru simplul fapt că subiectele lor nu sunt pe atât de provocatoare şi complicate. Şi asta nu-mi place. Azi m-am simţit mică, confuză, incapabilă să mă integrez, mediocră. Oribil sentiment! O să mă duc în continuare la dezbateri dar o să stau după un paravan sau oricum, într-un loc ascuns unde să pot auzi converaţia fără să fiu băgată în seamă şi fără să fiu nevoită să vorbesc pe o temă care mă depăşeşte. O să încerc să-mi notez autorii pe care îi menţionează sau cărţile lor şi apoi o să mă chinui să le citesc. Încet, poate o să ajung să pot spune şi eu ceva intelligent.

Apropo, cafeneaua era de nefumători…

Aceste animale neîmblânzite

2009-01-14T13:30:00.000-08:00

Recent am fost implicată în tot felul de discuţii, majoritatea aveau ca temă clsificările pe care voit sau nevoit, pe faţă sau pe ocoliş, le facem semenilor noştrii. Clasificări facute pe criterii de moralitate, superioritate intelectuală, maniere, linbaj, religie, sexualitate, etc. nu ştiu câte au fost inspitare ori benefice, nu ştiu cine a avut dreptate până la urmă (în concepţia mea, eu am dreptate, evident!). Singurul lucru bun de care sunt sigură e că m-au făcut să fiu mult mai atentă la lumea din jurul meu, la lucrurile pe care normal nu le băgam in seamă sau le treceam cu vederea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu toată pasivitatea de care dădeam dovadă dar cert e că nu mai pot tolera unele lucruri aşa cum făceam în trecut. Începe să mă exaspereze lipsa de respect si nesinţirea grosolană.

Mă întreb cum reacţionaţi voi când intraţi într-un magazin şi vânzătoarea vorbeşte la telefonul mobil. Eu mă gândesc că va închide, că-şi va ruga partenerul de discuţie să astepte, ceva de genu’ ăsta, măcar pentru 1 minut cât îi ia să mă servească. Mă întreb cum ar trebui să reacţionez când duduia se face că nu mă vede şi îşi continuă convorbirea liniştită, probabil pe idea că sunt doar un client şi că timpul ei e mult mai bine folosit dacă îşi continuă discuţia absolut fascinantă cu reprezentanta ei Avon. În fond, lumea se învârte în jurul ei iar noi, restul, suntem oameni deloc grăbiţi care pot tolera o discuţie de 5 minute. Poate crede că toată lumea are timp, ca ea, că nimeni nu mai merge la şcoală sau la lucru’ şi că bineînţeles, noi, muritorii de rand nu sesizăm mitocănia ei. Duduia uită deviza oricărui comerciant profesionist: ″Clientul nostru, stăpânul nostru.″ Duduia uită ca datorită mie şi altora ca mine, ea îşi ia nişte bănuţi cu care îşi plăteşte rimelul, solarul, factura la telefonul mobil. Dacă o rog să mă servească, se uită de parcă îmi face un favor, dacă o întreb cât costă, îmi face semn să tac pentru că nu aude în telefon. Dacă o bag în pizda măsii şi cer să vorbesc cu un superior, e foarte violentă verbal şi mă ia tare. Nu-mi rămâne decât să o privesc în stilul ″târfă, te desfiinţez!″ şi să-I spun că observ câteva neregularităţi în magazin şi că voi suna Protecţia Consunatorului. Ca să o conving, scot telefonul. Imediat devine toată un lapte şi o miere!

Mă întreb ce ar trebui să-I spun profului care la oră ne ţine lecţii despre egalitatea dintre femei şi bărbaţi, susţinând cu înverşunare că dacă noi, femeile, tot vrem drepturi egale, de ce nu ni le exercităm pe toate planurile, cum ar fi să boxăm cu bărbaţi. Să-I zic că e prost sau nesimţit? Să-I explic că nu poţi vorbi de egalitate între sexe când vine vorba de condiţia fizică şi că pe acest plan nu există grad de comparaţie de genul cine e superior? Să-I explic că din punctual ăsta de vedere nimeni nu e superior, ci diferit? Şi dacă inferior şi diferit sunt sinonime, eu mă împuşc! E ca şi cum ai spune că bărbatul e inferior femeii pentru că nu poate duce o sarcină (naştere). Sunt pur şi simplu diferenţe clare de natură biologică, atât chestiunea naşterii cât şi forţa fizică. Nimeni nu e superior pe acest plan. Când un bărbat va rămâne gravid, promit să fiu prima femeie care boxează cu un bărbat.

Mă întreb la ce le stătea capul ălora care îl blamează pe Maiorescu pentru teoriile lui. Mă refer la ăia care afirmă cu mândrie că România a evoluat, s-a dezvoltat şi a ajuns în rândul ţărilor occidentale datorită împrumuturilor de obiceiuri, tendinţe, idei. Maiorescu avea dreptate. Nu suntem pregătiţi să ″împrumutăm″ nimic de la civilizaţiile mai evaluate pentru că românul nu ştie decât să împrumute aspecte exterioare, ″forme fără fond″, ″coperte″ fără ″carte″. Noi nu suntem pregătiţi să asimilăm conţinutul, să înţelegem fenomenele. Pentru noi, totul se rezumă la aspect. Dovada clară e lipsa de bun simţ, de ipocrizie şi falsitate, lipsa puterii de a înţelege esenţalul. În adâncul nostrum, rămânem aceleaşi animale neîmblânzite şi nedresate; purtăm doar blănuri mai groase şi vânăm selectiv. Maniera în care o facem rămâne una grosolană. Dacă asta e evoluţie, prefer să rămân o involuată decât o falsificatoare. Măcar primitivitatea mea va fi veritabilă.